UN INFINIT DE VIAȚĂ…
Obosit mi-i sufletul, fără țintă cât mi-a mers…
Nu știu încotro s-apuc, ajunsă la răscruce…
La dreapta, la stânga ? În față drumu-i șters,
Mă simt de parcă m-aș destrăma în univers
Și, neștiind ce ziua de mâine-mi poate-aduce,
Privesc în sus făcându-mi cruce…
Sunt singură, la braț cu propria-mi conștiință,
Ce-atenția-mi atrage, la fiecare gest și pas…
Mi-arată, ce nu se cade, ce nu-i de cuviință,
Cu busola s-aleg calea, de fi-va-mi cu putință,
Pe-aceea, ce poate mă va scoate din impas,
Făcând la capătu-i popas…
Din buzunar scot o monedă ca să trag la sorți…
Nu știu, am senzația c-orbecăiesc prin ceață…
Încerc să deschid uși bătând cu pumnii-n porți,
Ocolesc strada-nfundată, a Pașnicilor Morți,
La dreapt-apuc, parcă Speranța scrie-n față,
Dar, beznă e și frig și gheață…
Tot mai departe fug ocolind strada Violenței…
Nu-mi place, la colț pândește-o mogâldeață,
Mi-e teamă și cobor pe-o alta, a Prudenței…
Ajungând la urma toată în Piața Existenței,
M-așez pe-o bancă lăsând mintea răzleață
Să viseze… un infinit de viață…
SE SCURGE TIMPUL…
Afară-i tare frig, mi-e inima-ncolţită…
Singurătatea-i rece, ca lamă de cuţit…
Se prelinge vremea, cleioasă, amorţită,
Pe-un suflet obosit şi parcă amuţit…
Sunt spectator umil, ce vrea să-ntrebe,
De ce întruna, la legi să se supună,
Agăţând mereu pe sufletul mort jerbe,
Ce una câte una-n mormane se adună !
Imi râde-n faţă ceasul, cu rece ironie
Şi clipele privesc, încet cum se destramă,
Tânjeşte Eul meu încercând cu agonie,
Să iasă de pe scena, unde joacă o dramă !
Ades simt coarda lumii, ce încet vibrează,
Se stinge sub povara atator suferinţe…
Nici cordul ei parcă, sânge nu pulsează,
Că-i secat in vene, de neîmplinitele-i dorinţe…
Mi-e frig în asta lume, de parcă n-am sălaş,
Singurătatea-i rece… ca lama de cuţit…
În spate mi-este hău, în faţă n-am făgaş
Şi timpul e prea scurt, n-ajunge de-mpărţit…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
23 mai 2019