MOV AUTUMNAL
Toamna-i târzie, e-aproape de istov,
Frunzele se zbat zdrenţuite pe ram…
Pâclă-i afară, deasă, brumărie, mov,
În parcul pustiu şi la mine la geam !
Stropii de ploaie se scurg în şiroaie,
Cad pe streaşină, sacadat, pe pervaz…
Vântul gemând copacii-i desfoaie,
Frunze împrăştie-n vârtej, pe izlaz !
Ramuri dezgolite în taină plâng dorul,
Vara s-a scurs prin hume, hârtoape…
Păsările din cuib departe-şi duc zborul,
Imaginea lor mă doare sub pleoape !
Bat în geam copacii îndoliaţi şi mov,
Crengile se-ndoaie, se-ntind la pământ…
Intră-n odaia-mi cu cernitul alcov,
În sufletu-mi mov, sub movul veşmânt !
Braţul îmi întinde o violacee tristeţe,
Cuib fac pe ram deznădejdea, mâhnirea…
Purtată ca frunza pe râu, prin ostreţe,
Inima-mi cată-n genuni împlinirea !
CĂUTÂND ORIUNDE…
Cade seara peste-oraşul parcă gol şi amorţit…
Se prelinge peste case, prin grădini şi peste drum…
Mai despică ceru-albastru câte-un fulger asmuţit,
De mânia ploii crunte şi de vântul răzleţit,
Printre crengi şi printre frunze răvăşite în duium,
Răspândind fiori, parfum…
Mă duc paşii în neştire peste umedul asfalt,
Aruncând priviri fugare, poate văd vreun trecător…
Nu mă lasă însă ploaia cu săgeţile-i de smalt,
Doar statuia-nţepenită-n piedestalu-i de bazalt,
Mă priveşte cu tristeţe plângând parcă-ncetişor,
Visând pasu-mi trecător…
Tot mai mult s-aşterne noaptea peste arborii din parc…
Des clipind, somnoroase felinare las-o dâră ruginie…
Prin coroanele deasupră-mi-ngemănate într-un arc,
Picură lacrimi şuvoaie de la nori scăpaţi din ţarc,
Clipocind, râuleţe şi băltoace fac în huma cafenie,
Iar în ceruri… simfonie…
Doar un câine vagabond trece drumul spre Oriunde,
Şi el singur ca şi mine cu ochi plânşi în rugăminte…
Căutăm un loc prin lume încercând a ne pătrunde,
Bătând porţi de Paradis, fără nimeni a răspunde,
La un strigăt de chemare, la o rugă-n cele sfinte…
Cineva, că să ne-alinte…
ZORI DE ZI ȘI ZORII VIEȚII…
Înmugurește ziua, flori trandafirii-și desface la ferestre,
Se mlădie pe ramurile copacilor, pe stradă și pe geam…
Zbenguindu-se, șterge urma nopții, pe plaiurile terestre,
Alungând-o dincolo de cer, cu dulci simfonii, orchestre,
Ce mă trezesc în prag de zori, acolo unde m-amăgeam,
Când visurile la piept strângeam…
Mi se strecoară în odaie, foșnind mantia-i pe dușumea,
Mângâindu-mi lin obrazul, cu mătasea aripilor de flutur…
În grabă sar desculță, mă strecor să pun apa din cișmea,
Rece, proaspătă-n ulcior, trezind geana ce-mi dormea,
Din somnul dulce-n vise, spălând fața, să mă scutur,
Privind în jur cu ochi de vultur…
Cutreierând apoi, cu pas vioi, printre copacii din livadă,
Privesc bruma cum străluce, ca boabele de-argint viu,
Sclipind pe ierburi, prin frunzișuri, peste fiecare mladă…
Ascult de-albine zumzet, cântul privighetorii în baladă,
Și, mirosind reavăn pământul, boarea-n răsăritul auriu,
Mă rog Ție, Doamne, să mai fiu…
Să mai fiu… să mă trezească, din nou ziua-n dimineți,
Că oricât de fi-va-mi traiul, nu mă satur, voi mai mult…
De-mi trăiesc pe astă viață, să-mi mai dai câteva vieți,
Ca din toate laolaltă, fluviile s-adun, din crude tinereți,
Navigând pe apa lor, prinsă-n mreaja vâltorilor tumult,
Să mai simt, sa mai văd și să ascult…
——————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
23 septembrie, 2018