PE ARIPILE GÂNDULUI…
(dedicat satului Dagâța)
Mă poartă gândul în caruselul timpului spre înapoi,
La satul meu, uitat printre coline-n colţ de Rai…
Pe-acolo, unde colindam ades cu-ai mei copoi,
Prin lan de floarea-soarelui, pe lac şi prin zăvoi
Şi-acasă iarăşi mă-ntorceam, l-al nostru trai,
Doinind în dulce grai !
Închid ochii şi-n vârtejul timpului ajung pe-ogor…
Cu nările deschise-adulmec aer proaspăt şi curat…
Amintiri trezându-mi ciorchinii de razachie din podgor,
Îmbiindu-mă mirosul de sulfină, levănţică şi mohor,
Al pământului reavăn şi-afânat după arat,
Când ploile l-au picurat !
Văd şi cumetrele cum la taifas adună snopii,
Bărbaţii, cu hazul piperat, căpiţe-nalţă din fâneţe…
Aud vântul, cum şuierând de pe colină-ndoaie plopii,
Copiii pe ulicioară, hărmălaie ţopăind în jurul popii,
Bomboane să primească şi blagoslovire la bineţe,
Mângâiere cu blândeţe !
Cimitirul văd, biserica şi-aud clopotul cum bate,
Nu ştiu de-i botez, cununie sau înmormântare…
În piept simt agonie şi inima cum mi se zbate,
Un fior, o teamă mă inundă-n suflet, mă străbate,
Că nu ştiu de face-a groază, a înspăimântare
Sau a voie-bună şi-ncântare !
Şi ce mai văd ? Căsuţa cea mică, pe plai între coline,
Pe-ai mei în pragul casei şi curtea plină de-orătănii…
Cumpăna fântânii, mama cu apă-n ulcior ce-mi vine,
Să-mi dea binecuvântarea, că să am zile senine
Şi-acolo, unde uimită mă crucesc făcând mătănii,
Dispare totu-n mreaja tănii !
ÎN SATUL DE ODINIOARĂ…
M-aduce vântul de departe, prin satul copilăriei,
Că vreau să văd biserica, școala, casa părintească…
Oamenii să-i văd, câți mai trăiesc și câți în gura gliei,
Sub talpa hain-a timpului, sub greautatea panopliei,
Ce, poate vor să iasă la lumină, cu vecinii să vorbească,
Să îi ntrebe de-au uitat în vatr-aprins-o iască…
Privesc în jur sterpele grădini și casele părăginite,
Grinzi putrede, porți căzute, lespezile sparte…
Cu gardurile-n bălării, ferestre astupate, cătrănite,
La uși, belciuge și-ncuietori zăcând atârnate, ruginite…
Doar sufletele acelea pripășite mai bântuie deoparte,
Agățate de granița dintre viață și moarte…
Și satul nu mai este vesel, bogat, cum era înainte,
E-așa pustiu, că nici nu se moare, nici nu se trăiește…
Unde-s copii aceia cu care-odată mă jucam cuminte,
Nepăsându-ne de-aveam ce-ncălța sau nu, veșminte ?
Râsete și chicoteli îmi sună, amintirea-mi se trezește,
Plecați cu toții sunt și lăcrima mă podidește…
La margine de sat, văd biserica unde ne-am botezat,
Așteaptă pe ultimii muritori cu larg ușile deschise…
În clopotniță, cucuvele urlă, culcuș făcând, au cutezat,
Un cuc mai cântă a pustiu, în stejarul de fulger retezat,
Spunând, că nimeni n-a mai pășit pe-aici de când murise
Ultimul, ce-n așteptarea vieții de apoi, se sinucise…
Așa că, mă-drept spre cimitir să le-aduc ultim omagiu,
Mamei, tatei, bunicilor, copiilor din vremuri neuitate…
Să le spun că-n urma lor, tot s-a prăpădit, ca naufragiu,
Sub ruine și rugine, dărăpănături, ai timpului ravagiu,
Să le povestesc, să-i plâng, zicându-le că-n eternitate,
Un colb stelar vom fi, precum-nainte, așa și mai departe…
Pierduți în neguri de imensitate…
––––––––––––
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
5 iunie, 2018