PĂDUREA MEA, PĂDURE…
Îmi fuge gândul la anii aceia, demult duși,
La vremi apuse, vremea visurilor bucuriei…
Când, prin desele păduri alergam ca spiriduși,
Cu dragi prieteni, ce din ei, mulți au fost duși,
De mult, sub cruci de lemn, sub umbra balariei,
Cu plânsul copilăriei…
Mi-e dor de viața fără griji, chiar sărăntoacă,
Prin păduri să alergăm, să simt iarăși că exist…
Cu copiii de prin uliți, să ne adunăm la joacă,
Pe drumuri colbuite, prin băltoacă, promoroacă,
Prin satul plin de viață, azi… părăsit și trist,
Sub cerul de-ametist…
Din pădurea de stejar, nimic viu n-a mai rămas,
Nicăieri n-auzi vreo doină sau un cânt de ciocârlie…
Prin țărâna coaptă-n bulgări, plugul ani nu a mai tras,
Parcă vieții îi sunase dangătul de-un ultim ceas…
Tot ce-odată ne-a fost dat, îngropat e-acum sub glie,
Sub a vremii vijelie…
Si, nimic nu văd în zare, mă-nfior, mă înspăimânt,
Casele-s dărăpănate, au ruginit belciuge-n uși…
Din satul vesel altădată… mormânt lângă mormânt,
Din doinele de pe coline… ultim ecou, al jalei cânt,
Cu toți plecați, de soartă îngenuncheați, supuși,
Sub biruința timpului, apuși…
Ah, pădurea mea, pădure și satule, odată-ntreg !
Doar clopotul mai dăngănește, de frânghia lui uitat…
Mai-l trage vântul cateodată, a pustiu să înțeleg…
Sub pașii mei dezamăgiți, încerc să mai culeg,
Vreo amintire poate și-n loc ascuns, necăutat,
Copilăria mea, ce Zmeul mi-a furat…
FLOARE DE CICOARE
Ce faci, floare de cicoare,
Când te bântuie furtuna,
Cum poţi să răzbaţi la soare,
Când te-nfrânge vântu-ntruna ?
Cum te-ndrepţi iar pe tulpină ?
Cum zâmbeşti din nou la lume ?
Cum te-ntorci iar spre lumină,
Când vrea vânt să te sugrume ?
Vreau şi eu ca din ruină,
Să-mi ridic trupul bolnav !
Tu ai însă rădăcina,
Eu, doar sufletu-mi firav !
Tu ai leac, îţi cade brumă
Şi-ţi dă Soarele puteri !
Eu n-am tată, n-am nici mumă…
Nu mai pot de-ngenuncheri !
Când o mâna mă ridică
Şi imi spune s-am voinţă,
Vreo năpastă iar îmi pică
Şi mă scoate din putinţă !
Spune-mi, floare de cicoare,
Dă-mi vreo vrajă sau vreo rugă !
Să beau stropul de licoare,
Să mă fac stăpân din slugă !
TRAGICOMEDIE…
Vaietele și plânsetele au încetat în cimitir…
Se cicatrizează cerul roșu, sfâșiat de strigăte…
Destul cu durerea, ca a Sfântului Martir !
Huma, cu vin destul stropit-am, din potir !
Ne-a asurzit și clopotul de-atâta dangăte…
Vom pune lacrimilor lacăte…
Adevărat, că dintre noi, tribut primit-a Harul,
Azi, nu nouă-nsă, ni s-a destinat coșciugul…
Viii cu viii, morții cu morții și-ntre ei hotarul !
Deci, ușurați să respirăm, de auzim groparul,
Că, doar pe-altul azi, luase zvarna tăvălugul,
Altuia vieții i s-a rupt lănțugul…
Uff, scăpat-am și de data asta de al Morții laț,
Nu pentru noi urlase buful, plângăreț și răgușit…
Până-n rărunchi, aerul să-l tragem cu nesaț,
Sporovăind, să ne sorbim cafeaua pan’la zaț,
La icoane și la sfinți să-ntindem mâna la cerșit,
Cu glasul spart și lingușit…
Să ne mai bucurăm, o dată, de sfânta dărnicie,
Cu suflet ușurat, colbul scuturând din poale…
Datoria ne-am făcut-o, mai mult îi zădărnicie,
Că, n-auzii pe nimeni doar, s-ajungă-n veșnicie,
De fi-va, ca cea Neagră, în jur să dea târcoale,
S-avem burți pline și nu goale…
Deci, ”hai acasă puișor”, fă iar pe măscăriciul,
Să ne-nbuibăm, să ne-mbătăm l-alt praznic…
Ne-am văicărit destul, gata-i cu sacrificiul,
Până vom fi aleșii, să ne săturăm cu viciul,
Oricât ne-mpotrivim, de cade zarul, e zadarnic,
Moartea ni-i călău și paznic…
PE TĂRÂMURI NEUMBLATE…
Cu pizmă, de ani te caut, prin fiecare loc,
Pitită poate, sub orice stâncă, piatră, buturugă…
Prin nori, prin stele, din negre-abisuri te invoc,
Ascunsă-n străfundul apelor, în limbile de foc,
Te rog, pios, cu mâinile-mpreunate-n rugă,
Să mi te-arăți, că lipsa-i doliu, mă subjugă…
Nu te ascunde, în timpan aud țipătul vremii,
Vino să-mi fii aproape, tu să-mi fii lăstarul,
De care să m-agăț, scăpând de lanțul sclemii,
De groaza de-a nu mai fi, de însăși frica temii,
De faptele-adunate, depuse pe șubrezit altarul,
Sufletului meu… balanța și cântarul…
Putere de-a lupta nu am, cu morile de vânt,
Ființa-ntreagă-mi tace și inima mi-i goală…
În minte nu port gând, nu pot să scot cuvânt,
Mi-s visele-ofilite, uscate, căzute la pământ,
Ținând în mâini o viață, ca de hârtie, o coală,
Cu mâzgăleli doar și pete, ca de smoală…
Pe câte căi am colindat, bătucite-n căutări…
Doar-doar să te găsesc, prin cețuri voalate…
Au nins în mine clipe, de dorinți și frământări,
Mi-au ars speranțe verzi, în încinsele-așteptări
Și, scormonind prin grote, bordeie și palate,
Ți-am dat de urmă, pe tărâmuri neumblate…
Parcă m-așteptai, (știai ?), blândă și pioasă,
Doar câțiva pași și… te-aș fi prins de poală…
Dar, deodată, privirea ți-a devenit tăioasă,
Ca lamă de cuțit m-a sfredelit și, furioasă,
Cu vocea rece mi-ai poruncit :”Te scoală,
Du-te, mai fă prin viață o rotocoală,
Ca să nu crezi, tu, că, poate la necazuri,
Din drumul meu voi zăbovi, în tălmăcire…
Vremea să mi-o pierd, aiurea dând răgazuri,
La orișicare muritor, cu orice fel de nazuri,
La orișicine-n mintea lui, cu orice născocire…
EU, doar una sunt : mă cheamă FERICIRE !”
Concluzie trag : că, Fericirea, n-o poți închide-ntre belciuge,
Oricât s-alergi, voind s-o prinzi, tot mai departe-ți fuge…
GREȘEALA NE CONDAMNĂ…
Mă fură gândurile-n stol, ca păsările-n zbor,
Ducându-mă departe, peste zări meleaguri…
Să caut apa sfântă, a veșniciei la izvor
Să mă adăp destul și-apoi să mă cobor,
Odihnindu-mă pe nori, cufundată-n larguri,
Adunând clipe-n șiraguri…
Să pot să le trăiesc, cu-avânt dar și măsură,
Că viața-i tare scurtă și-i uneori ciudată…
Te poartă pe-unde vrea, ca fără birjar trăsură,
Și până să înțelegi, că sosește ziua sură,
Te-aleargă și te lasă, cu inima-ți brăzdată,
De lacrimi inundată…
De auzi-vei clopotul, cu dangăt trist a bate,
Nu te-ntreba prohodul, pe cin-oare vestește…
Că poate-i pentru tine sărmane acrobate,
Ce n-ai știut în viață cum drumul se străbate,
N-ai învățat la timp cum cartea-i se citește
Și, greșeala se plătește…
Așa c-am să m-afund, în clipele-mi flămândă,
Bucurându-mă de toate, oricât ar fi mărunte…
N-oi aștepta Destinul, nimicuri să îmi vândă,
Ca la sfârșit în față, să-mi râdă a izbândă,
Ci-l voi strivi în pumn, sub talpă ca grăunte,
Neașteptând capăt de punte…
––––––––––-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
18 mai, 2018