CÂNTĂ COPILE PĂSĂRILOR …
Hai, cântă copile, să-ți poarte vântul notele departe,
Sărmane, sub soarele încins, ești tu, cu-a ta umbră…
Cu păsările cerului în cârduri, fărâma ta ți-o împarte,
C-aveți aceleași soarte și-aici și dincolo de moarte,
Trăind înfricoșați, sub talpa destinului, în penumbră,
Dospind în suflet aceeași singurătate sumbră…
Cântă, copile, s-audă cerul cu norii îngropați în baltă,
C-aici pe nimeni n-ai, nici hrană, așternut, cocioabă…
Ești fiu al nimănui, ai tăi plecat-au, pe lumea cealaltă,
Doar păsările cerului ți-au rămas, te-mbie și te-asaltă,
Zboară… la Cina cea de Taină, să le-mpărți o boabă,
Iar ele ți-or dărui iubire și-o pană, ca podoabă…
Să-ți mângâi sufletul cu ea, când singur ești și ostenit…
Când te-o năpădi oftatul si de durere, răni nu te mai dor…
Când simți că dinții clănțănesc de frig și trupul ți-e rănit,
Când îndurare ceri, privirea ridicând-o spre recele zenit,
Curajul de ți-l pierzi, nu cere-ngenunchiat la Creator:
„Adună-mă din viață, că m-oi liniști de mor”…
Știu, copile, ca tine sunt și-alții, mulți cu soartele haine,
Se zbat pentr-o juma merindă-n mucegăitele mansarde…
La colțuri, în grote, abisuri, hamali în port, pan’ să leșine,
Lucrând din greu, storși de boșii bucălați, fără de rușine,
Cu piepturi umflate de-aroganță, de onor pline, cocarde,
Pășind cu demnitate, pe sufletele bastarde…
Hai, fă curaj, cântă din strune la pasarile zburătoare,
Că și pe ele, aceeași soartă, crudă, la pământ pogoară…
Sau tăindu-le în zboruri line, pușca-n mâini ucigătoare,
Sau, din mâini întinse ciugulind, culeg boabe-otrăvitoare,
Că nu mai știu, zău, de-i azi, sau fost-așa și-odinioară…
Știu doar, că omul mai mult strică și omoară…
O LUME-NTREAGĂ…
O lume întreagă se întinde la poale,
Cu munți, cu dealuri, cu văi și coline…
Cu mări și oceane, păduri, iarbă moale,
Învolburate cascade și ape domoale,
Cu mirosuri de brad, lavandă și sulfine !
O lume de vis contopită-n culoare,
Cu nori, curcubeie, miliarde de stele…
Cu lună argintie și-apusuri de soare,
În zori, prin brumă sclipind de candoare,
Prin picuri de ploaie, natură să spele !
Și ce poti spune de-atâtea viețuitoare…
Născutele aici, cu roluri fiecare anume…
Unele, se-afunda-n abisuri, înotătoare,
Altele țintind înaltul bolții, zburătoare
Și-altele, ca noi, pășind pe-astă lume !
Cât suntem noi din această minune ?
Cum să credem că totul ne aparține ?
Pe Pământ n-ai drept de posesiune,
Nici pe semeni tăi să-i ții-n plecăciune,
Crezând că Omului, totu-i se cuvine !
Credem că pentru noi lumea-i făcută ?
Că toate doar în jurul nostru se rotesc ?
Cum de-așteptăm cu gheara desfăcută,
Să prindem, lumea asta, de zei născută,
S-o sfârtecâm ? Dureros, ridicol si grotesc !
Ce mici putem fi, lipsiți de orice caracter…
Ce egoime, ce-aroganță, având așa dorințe…
Trăim pe-aici, prin nu știm încă ce mister,
Dar contul vieții și al morții, la toți e auster…
Chiriași suntem pe lume, ca altele ființe !
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
23 octombrie, 2018