DOR MISTUITOR…
Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc
Și îmi răsare-n minte, a ta dulce făptură…
Prin amintiri te caut, ades în vis te regăsesc
Și-aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,
Că simt cum mă topesc și fiecare-mi picătură,
De cuțit mi-e lovitură…
Te văd cu păru-albit de ani și ochii-ți lăcrimoși,
Ștergând cu dosul palmei, lăcrima de pe obraz…
Că, ți-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,
Cercând prin neguri să răzbați și mărăcini țepoși
Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,
Te simt purtată de talaz…
Că, departe-ți sunt copiii, de nevoi se abătură
Și singură rămas-ai, în prea lungă așteptare…
Speranța te mai lasă, c-or reveni în bătătură,
Din lung drum prin lume, ce dânșii străbătură,
Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,
Umplându-te de întristare…
Dar, vom veni noi, fă-ți sufletul și inima vitează !
Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !
Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,
Alungă-ți gândurile negre, ține-ți mintea trează,
Că pași vei auzi și ciocănitu-n geam, încetișor,
Că ți-om veni măicuță, așteaptă-ne-n pridvor !
Mă roade-un dor mistuitor…
ÎNMUGURIRI TÂRZII…
Pe Apa Sâmbetei gândesc, că s-a scurs atâta vreme…
Cum anii m-au înconvoiat, n-apucai să bag de seamă…
Credeam în sinea mea, că am timp și-ncă-i devreme,
Ceas n-auzii să mă trezească, gongul să mă cheme,
În suflet doar simții, că se înfipse o așchie de teamă,
Că viața-mi intră-ncet în ramă…
Așa, ca o gravură veche, ștearsă de-ani și scrijelită,
Din care ochii-mi obosiți, privesc triști în gol, cu jale…
Cu obrajii supți, buza arsă, crispată-n zâmbet, ofilită,
Cu mâna-mi vânată-ncleștată, ca-n marmură cioplită,
Cu trup gârbov, de grea povară, sub a bătrâneții zale,
Din cele grele, de fier, medievale…
Deodată, mă trezii din letargie, cu suflet plin de frică,
Simțind să mă-ncolțească frigul, tăcere și singurătate…
Căci eu, pierdută-n gânduri, ca pâlpâind lumânărică,
Și ca-n pădurea de-uscăciuni, o prăpădită rândunică,
Închisă-ntre cele patru ziduri, de piatră-mi, ca cetate,
Viața mi-am pierdut, lăsând uitate,
Tot ceea ce visasem, cândva, un braț plin de idealuri,
Cu tot atâtea visuri și năzuințe, aranjate în desagă…
Dar soarta mă duse-n goană, cu talaz, cu vânt și valuri,
Azvârlindu-mă „pe tărâmuri neumblate”, peste maluri,
Pe unde m-am pripășit, pe cărărui pustii, ca o pribeagă,
Fără ca timpul să mă reculeagă…
Abia acum văzui, cum noaptea-mi pătrunde-n ochii orbi,
Cum se prelinge la fereastra-mi goală, cu păienjenișuri…
Cum, pe deasupra-mi fâlfâie aripile cârdurilor de corbi,
Cum, din paharul, altădată plin, azi n-ai ce să mai sorbi,
Cum… toate visele-au fugit, care-ncotro prin ascunzișuri,
Sub bolovanii vieții și hățișuri…
Acum… când în clepsidră rămas-au ceva cocuri de nisip,
Când pâcla somnului adânc, încet, încet s-a destrămat,
Când mugurii unor zile noi, pe ramuri de suflet îi înfirip,
Când, din cotloane, lumina amorțită mă mângâie pe chip,
Ia-mi Doamne, de pe umeri, jugul neputinței blestemat
Și lasă-mi la poartă pegasul înhămat…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
10 ianuarie, 2019
Mângâieri și săgeți în inimă, de care duci lipsă dacă nu te-au atins, sau străpuns. Numai, așa, te simți întreg și om cu adevărat!
Viața Ta este mai bogată, când întâlnești
Poeți de talia lui Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU.