FRUMOASA BASARABIE
Lasă-mă să-ți pot trece Prutul
înotând prin valurile patimilor tale,
Basarabeanco.
Să-ţi ating malurile
când pajiştile pe unde îţi umblă mersul blajin
sunt copleşite de flori şi miresme
în care tu
îţi ascunzi fructul splendorii
rătăcind mintea celui ce se pierde în suspin.
Nu ştiu să înot aşa bine
şi risc să mă înec cu sărutul primului val învolburat din dăruirile tale,
să mă pierd în adâncurile nedesluşite
din formele săpate adânc
în şuvoaiele care-ţi curg pe coline.
Ce se va alege atunci de miresme
sau de apele trecut între vaduri,
o să aflăm amândoi întinşi peste pajişti
când o să stăm contopiţi în aleanuri,
striviţi de îmbrăţişări,
necontrolat prinşi în vărtejul abandonării totale.
Lasă-mă să trec de apele ce ne înconjoară,
Basarabeanco,
să pot ajunge la înălţimea fructului tău,
golul din aripi să nu mă mai doară,
depărtarea să o acopăr cu mâna întinsă
spre gândul tău de dorinţă învinsă
înotând să ajung,
dor,
strivit între patimi
gând,
veşnic rămas între pleoape
neînchise când sărutăm
descătuşarea noastră din ape.
NORDUL BUCOVINEI
Un tărâm al uitării,
pe umeri purtat,
azi,
doar de oamenii locului,
în viaţă ţinut de limba strămoşilor
ancorată în obiceiuri şi munci ancestrale.
Secat de sperantă,
împietrit într-o aşteptare ce prea mult aşteaptă
parcă nimic nicicând nu mai vine
ceva
şi pe aicea să treacă.
Un praf selenar
amestecat în şuviţe de fumuri
pluteşte deasupra Obcinelor despădurite
şi această pâlcă nedumerită
stă ca o placă de ciment
apasănd oamenii în gănduri nedefinite,
umbrind cu răceala din pietrele ei
sensuri şi mituri despre îndepărtări fericite.
Păduri sfârtecate de hoţii de lemne
încet
dar sigur rămân o amintire a numelui
de loc purtat din vecie.
Care din noi aţi mai fost
cu gândul măcar sau cu vorba
pe Ştefan Cel Mare să-l reîntâlniţi
rătăcind prin Codrii Cosminului?
Sau în şcoala unde EMIN s-a înălţat
să intraţi smerind Banca în care EL
a învăţat să moară de tânăr?
………………………………….
Toţi i-am uitat pe oamenii aceea
ce merg pe un drum şi nu ştiu unde ajunge,
stau într-o casa neştiind cine vine
iar să îi ridice
în Kazastan sau în Siberia să îi arunce.
Noi cei de dincoace
pe oamenii aceea, i-am auzit Limba Romana vorbind ?
Noi cei rămaşi între arcuri si cerc
spunem doar:“nu mi-e foame”
EI,
Spun aşa
delicat
“mie nu mi-e a mânca”
Semn ca de aici a baut Eminescu
licoarea Limbii Romane
si dupa lungi experimente lingvistice
a ajuns “La steaua care a rasarit’
………………………………………
Oare câte mii de ani ii trebuie luminii
să ajungă pe aceste meleaguri
pentru ca oamenii aceea
sa-şi aducă acasă fii plecaţi în oşti străine,
prin Codrii Cosminului cântul şi jocul lor să răsune,
să-şi poarte nestingheriţi portul
mândrii pe caii lor să alerge la umbra fagilor,
lumii s-arate vorbele lor
păstrate în sfinţenie
la un hotar
imaginar ?
——————————
ZAMFIR ANGHEL DAN
1 Decembrie, 2018