Bucuria de a trăi pe viu atmosfera de la o finală a unui campionat internațional de fotbal nu o mai încercasem din 1982, când la Barcelona pe Noul Camp câștigaseră italienii, drept care și a treia zi de la victorie unii conaționali umblau beți de atâta fericire. Ca să nu se creadă că participasem la evenimentul în sine, fie atunci în Spania sau acum pe stadionul Lujniki din Moscova, țin să pun pe seama hazardului faptul că mă aflam în vacanță (una binemeritată, vor spune cei care știu ce înseamnă terminarea unui an universitar), exact acasă la croați, care urmau să-și dispute în 15 iulie primul loc în lume în sportul-rege.
După ce m-am convins că vecinii noștri unguri muncesc zi-lumină ca să termine autostrada Budapeste-Oradea, iată-mă intrând prima dată în Croația. Spuneam prietenilor de călătorie că visul de a vizita Coasta Dalmației mi-a rămas neîmplinit de o viață, de când copil fiind l-am auzit pe distinsul medic Gh. Preda, vecinul nostru de apartament prin anii ’50- ’60 ai celui mai crunt comunism românesc, (iar acum dând nume unui spital al orașului Sibiu), că dintre toate cele 36 voiaje făcute în perioada interbelică pe patru continente (doar Australia rămăsese nevăzută, deși fusese invitat și acolo), dacă ar fi să aleagă pe cel mai frumos, acela ar fi… Coasta Dalmației. Identificarea aceea mă uimise și mă contrariase totodată: Așadar, atât de aproape de România există frumusețea lumii? Dar prin anii aceia granițele ne erau ferecate, ba, din cauza sărăciei, nici până la Marea Neagră nu aveam posibilitatea să facem vreo excursie. În fine, misterul avea să se dezlege și pentru mine abia acum, în mijloc de iulie 2018, după mai bine de jumătate de secol.
Traversând Croația, am trăit șocul de a vedea ce infrastructură fantastică au asigurat ei, croații, circulației și, totodată, turismului, căci la hotel am auzit toate limbile Europei, de la germană la poloneză, rusă și franceză, italiană mai ales și engleză de-a rândul. Autostrăzile Croației, unele pornite de pe vremea lui Tito, desigur, dar atât de numeroase în prezent, totalizează astăzi cam 1500 de kilometri, așadar dublu decât la noi și desigur cu plată, pentru ca investiția făcută să se recupereze. La o populație de numai 4 milioane de locuitori și o suprafață mult mai mică decât a țării noastre, în bună parte muntoasă, consider că performanța celor 1500 km de autostradă face vizibile și beneficiile de care se bucură țara vecină. Ca să fluidizeze traficul, croații au fost nevoiți să edifice o mulțime de tunele prin munți și tot atâtea viaducte, unele ridicate exact în anii din urmă. Deci, se poate! mi-am zis cu gândul la autostrăzile din România, rămase pe hârtie, cu o inconștientă delăsare, ce ne periclitează economia și turismul pe care frumusețile naturale ale țării noastre îl merită cu prisosință. Am urmărit în mass-media românească niște comentarii privind ciudățenia de a mai avea doar câțiva kilometri până la finalizarea unor lucrări ce însumate pe întreaga noastră țară nu fac mai mult de 70 km, dar șantierele au fost blocate și nimeni nu face vreo sesizare.
Vizităm capitala Zagreb cu tramvaiele sale albastre, oprindu-ne în Orașul de Jos și în Orașul de Sus. Începeau pregătirile pentru transmiterea marii finale de a doua zi, când valuri de cetățeni vor umple piețele principale ale capitalei croate. Pe litoral, aceeași sărbătorească atmosferă și mare entuziasm. Tricourile cu chipurile fotbaliștilor echipei, în frunte cu căpitanul Modrici, s-au cumpărat, încât s-a epuizat și rezerva din depozite a chipielor, tricourilor și pantalonilor de vară. Localnici de toate vârstele purtau veșminte cu patratele alb-roșu ale steagului lor național. Copiii de altar din biserici erau îmbrăcați în culorile steagului. Statui ale orașelor (ce idee!), la fel. Nici chelnerii care ne serveau la restaurant nu făceau excepție. Am primit chestionare cu întrebări privind primul gol al marelui meci și scorul final, ca și când opiniile noastre ar fi contat, ar fi influențat situația de pe teren.
Un ceas înaintea partidei finale, la Moscova croații au desfășurat un imens steag național și noi îl vedeam la TV. Recepționerul croat cu care am ales să vorbesc la întâmplare în limba franceză mi-a mărturisit cu nedumerire că bănuiește că voi susține echipa adversarilor. Am protestat convingător, pentru că dincolo de oricare logică ori argument întemeiat și pronosticuri făcute de specialiști mă simțeam solidară cu echipa croaților, intrând în jocul unei chibițări de la distanță. Ecranele din barurile hotelului erau luminate cu un ceas înainte de ora începerii partidei finale și nu am ezitat să ne ocupăm din timp scaunele cele mai comode, cu vizibilitate perfectă. Încăperea barului s-a umplut și niște tineri au lipit pe pereți un brâu de inimioare, bineînțeles în bicolorul cunoscut.
Meciul a fost urmărit cu sufletul la gură nu numai la stadionul moscovit, unde galeria croată depășea cu mult pe cea franceză, ci și acasă, în țara frumoasei Coaste a Dalmației. Finalul credeam că va dezamăgi asistența. Surpriză! Nu a fost deloc așa. Croații la ei acasă ne-au dat o lecție de neuitat, un model de civilizație adevărată. În piețele publice a ieșit întreaga națiune, bucuroasă că ocupă locul doi în lume. În hoteluri s-a oferit cu o decență radioasă șampanie tuturor. Era o imensă bucurie să fi ajuns la asemenea performanță, care nu ar fi scuzat pe nimeni să spargă, să distrugă, să-și piardă uzul rațiunii, cum, din păcate, se întâmpla în țara echipei victorioase.
Sosirea acasă a echipei croate a produs o altă explozie de bucurie, nu numai la Zagreb, ci apoi, câteva zile la rând, când fotbaliștii au fost purtați în stațiuni de pe litoral, întâmpinați cu un entuziasm nebun. M-am gândit la sensul major al unei victorii sportive, care în conștiința unei nații trebuie să semene încredere pentru viitor, ceea ce la croați nu ne îndoim că este o realitate.
––––––
Anca SÎRGHIE
Zagreb – Sibiu
Iulie – Septembrie 2018