Anatol COVALI: Simt poezia-n mine (tridilete*)

în clipele acestea minunate
mustind de profunzime şi mister,
care-mi par stele albe pe un cer
unde de harul meu au fost brodate.

Când voi pleca am să încep să cânt
o doină-având miresme de pământ

cu care voi pătrunde-n nemurire
ca să-şi aducă-aminte bunii mei
de locul drag în care-au stat şi ei
numind mereu scurtul popas, menire.

Când veşnicia iar am s-o colind,
să mă re-ntorc va fi singurul jind.

8 octombrie 2019

spre a vedea cum dragostea răsare
pe pajiştile sufletului meu
în flori în care sunt întruna eu
polenul plin de-arome-ameţitoare.

Iubesc cum poate nimeni n-a iubit
şi-acestei pasiuni i-am dăruit

şi sufletul şi inimă şi minte
arzând pe al ei rug mistuitor
un inceput ce-a fost intruna dor
şi-al cărui nesfârşit va fi fierbinte.

Iubesc cum poate n-am visat să pot
iubi, dând pentru dragostea mea tot.

pentru-a aprinde ruguri de cuvinte,
ca să mă ardă flăcările lor
al căror fum să-l strâng într-un fuior
din care să-mi torc splendide veşminte.

Simt poezia-n mine susurând
dintr-un izvor ce picurând din gând

trece prin suflet, inimă şi sânge,
prin orice fel de vis şi sentiment
şi-ncet încet devine un torent
ce-n calea lui mii de pâraie strânge.

Simt poezia-n mine ca pe-o stea
pe care al meu suflet o să stea.

atâta vreme cât a mea fiinţă
e plină de miresme şi-armonii,
cât gândurile mele-s ciocârlii,
iar fiecare vis o năzuinţă.

Nu-mi pasă că tristeţile apar
şi îmi oferă lacrimi calde-n dar,

atâta vreme cât cred în speranţă
şi-mi fac din ea şi crez şi ideal,
cât timp sufletul meu stă vertical,
iar conştiinţa mea are prestanţă.

Nu-mi pasă că-i puţin sau este mult
atâta vreme cât mă simt tumult !

5 octombrie 2019