Mi-am pus
Mi-am pus o mască veselă pe faţă
şi umblu printre semeni fericit
că am trăit cea mai frumoasă viaţă
care mi-a dat ce-am vrut şi m-a iubit
Mi-am pus un strai superb, de sărbătoare,
şi am ieşit în lume să mă plimb,
să vadă toţi că port cu încântare
deasupra frunţii-al bucuriei nimb.
Mi-am pus pojghiţă de-aur pe cuvinte
şi am turnat mir sfânt în miezul lor,
ca să încânte orice ochi sau minte
atunci când spre vreun suflet pleacă-n zbor.
Mi-am pus pe lacrimi zîmbet. Şi speranţe
am zugrăvit pe orişice mâhniri,
punând culori aprinse pe nuanţe,
cioplind cu pasiune împliniri.
Ultima şansă
Un vis de o vreme persistă.
Părea că din pur şi din clar
intrase în curtea mea tristă
un alb şi superb armăsar.
Cu nările-n vînt el îmi zise:
„Te urcă pe mine şi hai.
Ţi-s zările toate deschise.
Te duc,dacă vrei,pe-orice plai?“
Bătea din copite-armăsarul
şi nerăbdător necheza.
În ochii-i în flăcări tot jarul
din lumea aceasta ardea.
Dar n-am dezertat din durere
şi-am stat multă vreme-mpietrit,
privind armăsarul cum piere
în zarea din care-a venit.
De-atunci hoinăresc prin regrete
şi gîndul e ca un acid,
ce şansă-armăsarul îmi dete
şi cum am ratat-o stupid.
Puteam fi acum în lumină
cu pletele-n vînt fluturînd,
cu inima caldă şi plină
de tot ce-a visat al meu gînd.
Şi-aşa, ca-ntr-un vis, fără veste,
aş fi intrat cu-adevărat
în cea de pe urmă poveste
a fiului de împărat.
S-a dus armăsarul în ceaţă…
În urmă-i, răpus de crunt dor,
rămas-a cel care de-o viaţă
a fost doar un biet trecător !
Labirintul
Parcă-s într-un labirint
cu ieşirea ferecată,
din care mereu mă mint
c-am să pot să ies odată.
Rătăcesc ca un năuc
pe poteci de mult ştiute
care încontinuu duc
spre aceleaşi vechi derute.
Când şi când mici trepăduşi,
pe care-i trimit ciclopii,
vin şi-mi desenează uşi
ce dispar când mă apropii.
Mi-e destul, am obosit,
dar colind fără-ncetare
labirintul nesfârşit
ce atâtea drumuri are.
Şi consider că-i nedrept
că-n acest mers spre niciunde,
nici un drum nu este drept
chiar de-ar fi să se înfunde.
Labirintul blestemat
mă alungă şi mă cheamă
în timp ce sunt torturat
de nelinişti şi de teamă.
Şi-n tăcerea rea şi grea
brusc mă podideşte plânsul:
dacă trece viaţa mea
şi rămân închis într-însul?
Şi alerg ca un nătâng
fără să mai fiu precàut,
dar de-o vreme râd şi plâng
fiindcă nu mai ştiu ce caut.
Jur !!!
Mi-aduc aminte
de parcă ieri
în trupul tău fierbinte
înfioram plăceri.
Câtă splendoare
vibra în jur
când dragoste-arzătoare
îţi desena contur.
Ce fericire
cânta-n priviri
când marea mea iubire
dorea să o respiri.
De anii aceia
îmi amintesc
încă dorind femeia
pe care-o mai iubesc.
Şi-a fost să fie
ca să rămâi
marea mea bucurie
iubirea mea dintâi.
Jur că-n uitare
n-am să te pierd
câtă vreme cu-ardoare
şi-n gânduri te dezmierd.
—————————
Anatol COVALI
București
Noiembrie, 2017