IUBIREA MEA
Iubirea mea nu are început,
căci din Iubire-n lume-am apărut
cu o menire,
pe care-ncerc s-o-ndeplinesc mereu
împrăştiind din când în când iubire
în jurul meu.
Nu ştiu dacă am dat îndeajuns,
căci mult prea rar la fel mi sa răspuns,
ba dimpotrivă
la orice bine am primit un ghiont
şi-un brânci care să-mi zvârle în derivă
orice-orizont.
Şi totuşi am iubit mereu intens
vrând să-mi văd trupul plin,bogat şi dens
de sentimente
în care să simt dragostea vibrând
că ura şi invidia-s absente
din al meu gând.
Nu pot urî, nu pot să mă răzbun.
Sunt pedepsit să fiu întruna bun,
să iert pe-oricine
vrea să îmi vadă sufletul răpus
şi sunt astfel fiindcă ades prin mine
trece Iisus.
SURÂS
E în mine atâta lumină !
Sentimentele nu mă mai mă dor
de când ştiu că-n curând o să vină
primăvara cu mândru-i decor.
Cerul cheamă, pământul mă cheamă
şi nu ştiu spre ce vis să mă-ndrept.
A mea inimă , fără vreo teamă ,
ca un codru-îmi foşneşte în piept.
De la capăt nu am nicio veste.
Fericit îmi port paşii pe-un drum
care vrea să aburce spre creste
prin acest , plin de farmec , acum.
Sunt convins, simt în mine că încă
am destul când şi cum şi de ce
şi chiar dacă aş sta sub o stâncă
nu voi spune nicicând : Asta e!…
DE NU ERAI
De nu erai cu mine, sunt convins
că aş fi fost de multe ori învins
de viaţa dură,
ce jubilează când nu ai curaj
şi-n loc de-ntreg îţi dă o firmitură,
sau un miraj.
Numai cu tine-alături am putut
munţi de-îndoieli din calea mea să-i mut
şi să am parte
de bucuria că neîncetat
trăiesc nu-ntr-un bordei cu geamuri sparte,
ci-ntr-un palat.
De-aceea te iubesc şi-ţi multumesc
că drumul lângă tine-a fost firesc,
fără hârtoape,
că am ajuns , gândind mereu la fel,
să fim până la urmă-atât de-aproape
de-al nostru ţel.
Ştiu că-i târziu, că în curând plecăm,
dar hai să râdem, să ne bucurăm
de împlinirea
ce vieţii noastre nu i-ar fi zâmbit
dacă în noi nu clocotea iubirea
ce ne-a unit.
PURIFICARE
Când te privesc sunt rãscolit de febre,
erup şi mã cutremur în extaz,
se-nveseleşte brusc orice necaz,
se lumineazã-adâncile tenebre.
Pãtrund în codrii tãi sorbind rãcoare
şi-ascult vrãjit al pãsãrilor cânt,
mã culc în iarba-ţi verde şi mã-ncânt
de susurul zglobiilor izvoare.
Când glasul ţi-l aud sângele-mi fierbe,
ca-n tinereţe sar orice pârleaz
şi nopţi la rând stau lângã tine treaz
jucându-mã cu stelele-ţi superbe.
Prezenţa ta oricând e o-ncântare
şi-aduce pace-n tristul meu frãmânt.
Cu-al tãu surâs superb ochii mi-i zvânt,
iubirea ta fiind purificare.
Nu mai sunt trist
Nu mai sunt trist şi nu mă mai încrunt
de când orice durere o înfrunt
zâmbind întruna.
Cu bucuria am gonit pe rând,
dureri, decepţii, pentru totdeauna
din orice gând.
Nu-mi pare rău că sunt de-o vreme nins,
căci optimismul meu n-a fost învins
de vreo-ndoială,
care să sape-n mintea mea tunel
prin care pe ascuns să dea năvală
spre al meu ţel.
Am un curaj nebun. Nu mă mai tem,
chiar dacă-n zări aud un recviem
ce trist răsună.
Lumina ce se-ntinde-n faţa mea
este de soare-ncins şi nu de lună
cum unii-ar vrea.
Ştiu că mai am cărări de străbătut
şi că de fapt trăiesc un început
care-mi promite
să stea de-a dreapta mea neîntrerupt
şi să îmi dea puteri nebănuite
când am să lupt.
–––––––––––––
Anatol COVALI
București, martie 2018