Ce splendid ard !
Ce splendid ard ! Parcă sunt mii de ruguri
care trosnesc, iubire risipind
din clipa când ale speranţei pluguri
din sufletul meu brazde mari desprind.
De la o vreme sunt numai lumină,
sub nicio umbră nu mă răcoresc.
Cu inima de bucurie plină
simt că încet, încet întineresc.
Pe ramurile mele cresc noi muguri
ce râd, de fericire strălucind,
când simt o nouă sevă-n rădăcină.
Şi totu-mi pare simpu şi firesc
încât îmi vine-a crede c-o să ţină
de-acum încolo cât am să trăiesc.
Doar în amintire
În sufletul meu plouă, în inimă-i deşert,
iar gândurile sunt pădure deasă.
Numai în amintire mă simt mereu acasă.
Acolo nu-i nicicând nimic incert.
Stau în trecut ca să nu mă mai cert
din nou cu mine însumi şi clipa e frumoasă.
De suferinţi şi spaime nu-mi mai pasă
putând pentru o vreme să uit, ba chiar să iert.
Îmi amintesc doar ce a fost frumos,
de clipa când destinul în cale mi te-a scos
şi iarna mea devine primăvară.
Zburd fericit pe pajişti şi râd ca un copil
că pluguri de iubire fiinţa mea o ară,
că orice geamăt se transformă-n tril.
Dor dintâi
Ce dor îmi e de tine câteodată!
Înmugureşti în mine şi aştept
să-mi crească rădăcina ta în piept
şi să te simt din nou înmiresmată.
Dar timpul este cum a fost, nedrept,
şi ţine înflorirea ferecată
în resemnarea-n amintiri surpată
pe care sunt silit să o accept.
Am pentru tine-atâta gingăşie
şi nu aş vrea să plec fiind dator,
căci tu ai fost întâia temelie
pe care-am pus ciudatu-mi viitor,
nevinovata mea copilărie,
care de mult te-ai preschimbat în dor !..
Trudă
Cioplesc în mine, Doamne, ca-ntr-un bloc
de marmură, cioplesc cu nerăbdare,
dar nicio trăsătură nu-Ţi apare
sub dalta ce aproape că ia foc.
Te simt pulsând de dor şi aşteptare
uimit de-al soartei mele nenoroc
şi înciudat că nu aud deloc
neobosita Ta îmbărbătare.
Şi totuşi nu renunţ în niciun chip,
chiar dacă-abia respir de oboseală
şi-n inimă şi-n ochi e doar nisip.
Tot Te voi scoate, Doamne, la iveală
spre-a-Ţi admira strălucitorul chip
în a iubirii mele catedrală.
Descumpănire
O, Doamne, din păcate-a rămas aşa puţin
şi cel mai mult mi-e frică de uitare!
Nu inima-obosită, nu sufletul mă doare,
ci gândul că-napoi n-am să revin.
Acum pentru cei mulţi par un străin,
pentru prieteni sunt un oarecare,
trecutul meu se află demult în insectare,
în timp ce eu, sărmanul, mă cred un Lohengrin.
Încerc s-ajung Icar sau Prometeu
dar se împotriveşte mereu destinul meu
ce spulberă şi ultima mea forţă.
Visez să fiu luceafăr şi nu doar curcubeu,
mă vreau vulcan în clocot, nu doar o biată torţă,
dar nu am timp şi-mi este tot mai greu.
––––––––––
Anatol COVALI
București
aprilie, 2018