Vino cu mine
Vino cu mine-n grãdina iubirii
pe-al cãrei suflet arat de curând
au înflorit zâmbitori trandafirii
transfiguraţi de surâsul tãu blând.
Vino şi culcã-te în al meu gând
ca într-o iarbã cu firul plãpând
s-auzi cum freamãtã trupu-mi flãmând.
Sunt plin de cântec, deci vino şi-nvaţã
noi melodii ca apoi sã le cânţi
numai atunci când din noapte şi ceaţã
pe al meu cer vei dori sã te-avânţi.
Vino ca lacrimile sã mi le zvânţi,
îngerii dorului sã mi-i încânţi,
punând altoiuri pe arborii-mi frânţi.
Inima mea e flãmândã de tine,
sufletu-mi este de tine-nsetat,
ramuri de vis mi-au crescut pe tulpine
şi gândul mi s-a împrimãvãrat.
Pãsãri de dragoste-n pieptu-mi se zbat,
sângele-mi e de dorinţã arat.
N-am fost nicicând mai deplin, mai bogat.
Metamorfozã
De ce mi-aduc aminte? De ce din amintire
îţi viscolesc surâsul şi sufletul mereu?
Fiindcã mã simt ca Ana ziditã-n mânãstire
şi tu eşti mânãstirea din care glasul meu,
puternic, se aude doar ca o tânguire.
Sunt fiul lui Manole şi mã numesc Orfeu,
dar numele ce zeii mi l-au rostit: Iubire-i.
Stau biciuit de lacrimi şi mârâit cu ură
de lupii deznădejdii ce-mi dau ocol urlând
atraşi de moartea care îmi joacă-n bătătură
cu răsuflarea-mi rece în plete-i fluturând.
Au fost toate în mine mereu fără măsură
în timp ce timpul hůlpav, bezmetic şi flămând
s-a condensat în cea de pe urmă picătură.
Când o să vină vremea, din zid au să mă scoată
lăsând să se dărâme îmbătrânitul schit
care-a ascuns într-însul nefericirea toată
din clipa când iubirea în ea te-a zugrăvit.
Şi voi pleca în lume mai trist ca niciodată
cu paşii şovăielnici şi tot mai gârbovit,
cu inima de gheara regretului zgâriată
Mă voi opri odată şi-odată într-o zare
indiferent de fi-va gură de rai sau iad
şi împlinindu-mi visul de-a mă-ntrupa în floare
îmi voi alege-anume un loc unde-o să cad
însămânţând ogorul unei speranţe care
va face ca deodată să fiu un nou răsad
din care o să crească o Ană viitoare.
Parcă-a fost ieri
Parcă-a fost ieri… Îţi mai aduci aminte
cum ne iubeam cu patimă, torcând
în noi miraculoase simţăminte
fără ca să ne pese până când?
Parcă-a fost ieri… Atâta tinereţe
aveam în noi şi nu ştiam c-avem,
căci viaţa nu-nceta să ne răsfeţe
ştiind că dobândim ceea ce vrem.
Parc-a fost ieri… Visam şi-atât. Şi-ndată
orişice vis se-ndeplinea pe loc.
Nimic nu reuşea să ne abată
din drumul hărăzit s-aibă noroc.
Parcă-a fost ieri… Şi parcă azi la fel e,
căci nimeni şi nimic nu ne-a învins,
iar gândurile poartă încă-n ele
aceleaşi sentimente de nestins.
Dar de va fi…
Când ai sã vrei sã îmi sãruţi
inima anilor pierduţi
în neguri de uitare,
ai sã pricepi pentru ce cânt
cu pletele iubirii-n vânt
pe stei de aşteptare.
Poate atunci ai sã-nţelegi
de ce în anii mei pribegi
în dor am stat de veghe,
sperând întruna sã primesc
în dar un strai împãrãtesc
în loc de trista-mi zeghe.
Şi, chiar dacã va fi târziu,
plin de-ncântare o sã fiu
când îţi voi pune-n braţe
sufletul meu neliniştit
ce-a fost de-atâtea ori cârpit
cu-ale speranţei aţe.
Demult nu mai e cum a fost,
cãci în coliba-mi de nerost
şi pierdere de vreme,
vis dupã vis s-au gârbovit
s-au resemnat şi-au obosit
întruna sã tot cheme.
Dar de va fi cândva s-apari
cu-ai patimei nebuni zlãtari
urlând ca nişte hoarde,
mã voi preface-n limbi de foc
ca-n ele-nnebunit sã joc
pânã de tot voi arde.
——————————-
Anatol COVALI
București
17 martie 2018