Înserare
Căderea mea-i ciudată.
Alunec spre azururi
şi parcă-am fost de-a pururi
în ele nestemată,
o stea incendiată
şi fără de cusururi,
cu splendide contururi,
de Dumnezeu creată.
Mă cheamă începutul,
căci n-am sfârşit niciunde.
De chem ceru-îmi răspunde
şi-mi dă deplin sărutul,
căci eu sunt azimutul
ce-n sinea lui pătrunde
nu pentru-a se ascunde,
ci a-ncepe iar cernutul.
Nu ştiu dacă-n menire
am dat tot ce se poate,
de-am împărţit dreptate
şi-am dăruit iubire,
de-am fost în împlinire
puternice armate
ne-nvinse, nu cruţate
de-o vagă ocrotire.
Văd doar că nu am vreme
să fac ce sunt în stare,
că viaţa-i alergare
stupidă prin dileme,
că sufletul îmi geme
şi inima-mi tresare
când văd ce înserare
soseşte prea devreme.
————————————–
Anatol COVALI
București
17 noiembrie, 2018