CATRENE ALBE
65
Calea Lactee
mă cheamă s-o străbat.
Prefer Pământul
cu bune şi cu rele.
66
Noapte senină.
În oglinda lacului
zâmbetul lunii
care-îşi admiră chipul.
67
Mă uit la buchet.
Lacrimile florilor
mă înfioară.
Și întristat le primesc.
68
Astăzi te mângâi
iarbă sub care mâine
voi fi ţărână
din care-ai să sorbi seve.
69
Dintre-anotimpuri
primăvara rămâne
miracol unic
dat de divinitate.
70
Vând coliere
din lacrimi înşirate
pe firul vieţii
ce-n curând se va rupe.
71
Pe naiul său vechi
vântul rece al toamnei
cântă o doină
tulburător de tristă.
72
Numai natura
îmi cunoaşte sufletul
până-n străfunduri
şi îl mângâie tandru.
73
Ţânţar obraznic.
Şi-a pus în gând şi-i place
să-mi strice somnul
în care-abia venisei.
74
O căprioară.
Omul cu puşca-n mână
ocheşte zâmbind.
şi cu satisfacţie !
75
Copacul uscat
tresare când pe-o creangă
vede o floare
cum ţâşneşte din mugur.
76
Noapte. Furtună.
În sufletul meu însă
e-o primăvară
care-l face să cânte.
77
Sunt multe drumuri,
dar această potecă
n-are pereche
şi mă-ndeamnă s-o bântui.
78
Întoarcere în timp
pe meleaguri iubite.
Melancolie.
Bucurie. Tristeţe.
79
Cu lacrimi în ochi
las în urmă pădurea
care mă cheamă
foşnind neliniştită.
80
Soarele-i gelos
pe lună, căci ea vede
întunericul
din noi şi din natură.
81
Puișorii-n cuib
cheamă cu disperare
mama ucisă
de cei ce îşi spun oameni.
82
Înmiresmată
de a nopţii regină,
o adiere
îmi mângâie fiinţa.
83
Ce sacrilegiu
să iei viaţa florilor
culegându-le
ca să le pui în glastră.
84
Un pescar pe lac
vrea ca-n nada undiţei
să prindă luna
care-i pare un peşte.
85
Culcat în iarbă
ascult amintirile
depănând poveşti
atât de minunate.
86
Cimitir nou.
În prea multe morminte
copii şi tineri,
plecaţi mult prea devreme.
87
Toamna e-o doamnă.
Întâmpină-n prag iarna
cu crizanteme
sperând să fie blândă.
88
Privighetoarea
cântă fără să-i pese
cine-o ascultă
sau n-o bagă în seamă.
89
Din vârf de munte
admir cu încântare
desăvârşirea
risipită pe dealuri.
90
Prin ce miracol
îşi regăseşte cuibul
mica rândunea
când revine acasă ?
91
Cu lacrimi în ochi
în livada-nflorită
bătrâni nostalgici,
ţinându-se de mână.
92
Chiar şi zăpada
poate să-ntinerească
devenind apă
de sprintene pâraie.
93
Privesc natura
şi ea pe al meu suflet
scrie catrene
ce sufletu-mi încântă.
94
Nu mâna-ntinsă,
ochii cerşetorului
m-au oprit din drum
ca să îi dau ofrandă.
95
Pe-o floare albă
un fluture albastru
se visează cer
pe care nu-i niciun nor.
96
Luna sărută
ochii florii în care-s
raze de soare
captive în miresme.
97
Din amintire,
cele mai minunate
sunt livezile
copilăriei mele.
98
Melancolie.
Stau lângă crizanteme.
În gânduri ninge
deja şi vântu-i rece.
99
În sufletul meu,
pajişte înflorită.
Cântă un greier
fără ocupaţie.
100
Plouă şi tună
norii pocnesc din bice
strălucitoare
fulgere frânte.
101
Fiecare an
cu patru anotimpuri.
Doar viaţa noastră
nicicând nu le repetă !…
102
Afară-i viscol.
Brusc îmi aduc aminte
de prima ceartă,
de lacrimile tale.
103
Alee cu tei
în suflet şi-n inimă
blânde miresme,
tari și amețitoare.
104
Cerul ne-ndeamnă
să căutăm într-însul
steaua pe care
vom poposi odată.
105
Soarele iese
din mare şi-şi scutură
razele ude
care încep să se zvânte.
106
Degeaba-i umbră
sub nuc, când pasiunea
noastră-i dogoare
care ne mistuie.
107
Mi-aş vrea mormântul
în mijlocul livezii
copilăriei
ce nu se mai întoarce.
108
De voi reveni
în altă viaţă, m-aş vrea
privighetoare,
ca să îţi cânt întruna.
109
Când ciocârlia
adoarme obosită,
cântă şi în somn
ce n-a terminat ziua.
110
Mi-ar plăcea să pot
să desenez aceste
miresme tandre
ce-mi mângâie sufletul.
111
Numai livada
cu toţi pomii în floare
şi-nmiresmată
ne mai poate împăca.
112
În ghioceii
din buchetul dăruit
mi-am pus sufletul
şi inima rănită.
113
Un greier cântă.
Chiar şi privighetoarea
este vrăjită
de trilurile sale.
114
În scrinul vieţii
veţi găsi printre molii
umbrele mele
dorind să le daţi viaţă.
115
Eu şi umbra mea
ne -ntrebăm care din noi
este cel real
şi care se preface.
116
Admir stelele
privind extaziate
splendoarea lunii
colindând printre nouri.
117
În amintire
aş dori să mai străbat
chiar şi coclauri,
numai să fiu acolo.
118
Pădurea dragă
mă priveşte mirată,
ca pe un străin
care îi pare straniu.
119
Lângă un cactus
se-nvârte o albină
vrând să-l înţepe,
dar este înţeapată.
120
Iapa blajină
priveşte cu dragoste
mânzul zburdalnic
care n-are astâmpăr.
121
De-o săptămână
ninge fără-ncetare
mi-e dor de lună
şi de Calea Lactee.
122
Buruieni şi flori.
Ce mult se aseamănă
lumile noastre
cu aceleaşi contraste.
123
Privesc în palmă
drumul vieţii şi nu ştiu
unde mă aflu:
pe-un drum sau pe-o cărare ?
124
Din rug de flăcări
inima mea a ajuns
o lumânare,
care deabia pâlpâie.
125
Trecători grăbiţi
merg cu ţigări în gură
pe-aleea cu tei
ce-au înflorit de curând.
126
Sfârşit de toamnă.
Nicio frunză pe ramuri.
Ploi, vânt şi brume…
Ce aproape e iarna !
127
Mă uit la viaţa
pe care am trăit-o :
O buturugă
care-ncet se usucă.
128
Văzându-mă trist
natura a început
să verse lacrimi
ca să mă consoleze.
129
Zărind cosaşul,
florile din pajişte
pălesc văzându-l
că seamănă cu moartea.
130
Ploaia de vară
îmi mângâie zâmbetul
cu stropi jucăuşi,
care-îmi spun că le sunt drag.
131
Aceeaşi lună,
aceeaşi bancă veche
pe care-s singur
visând la vremi trecute.
132
O ciocârlie
s-a rătăcit în azur
şi nu regretă
că-n jur e doar lumină.
133
Soarele s-a vrut
pictor şi a zugrăvit
o floare care
îi seamănă întru totul.
134
Cât de străină
îmi pare azi livada
în care am zburdat
când n-aveam nicio grijă.
135
Un fluture alb
ameţit de lumina
felinarului
pe care-l port în mână.
136
Privesc coliba
copilăriei mele
şi-mi vine să plâng
că am trăit într-însa.
137
Plouă. Şi nu ştiu
dacă-n sufletul meu
sau în natură
este această ploaie.
138
Mi-aduc aminte
de clipa când ai ales
altă potecă
fără să spui nimica.
139
Frunze uscate.
Ce mult se aseamănă
cu viaţa noastră
şi dragostea cu ele.
140
Fulgii par fluturi
ce dansează prin aer
zbenguindu-se
ca nişte copii veseli.
141
Floarea aceasta
atât de minunată
va fi în curând
numai praf şi pulbere.
142
Când voi fi pământ
aş dori ca din mine
să răsară flori
în care să-mi vezi ochii.
143
Inimă-n cârje,
suflet cu soruri trase,
un pumn de clipe
care-îmi ard ard degetele.
144
Pe malul mării
privesc trist cum soarele
se-neacă-n valuri
şi nu am cum să-l salvez.
145
Dragostea noastră
străbate-ncrezătoare
ultimu-anotimp
al unei vieţii aparte.
146
Splendidă lună !
Tocmai în noaptea care
s-a vrut de taină
şi plină de mistere.
147
Ce bucurie!..
Florile din grădină
surâd când mă văd
că vin ca să le mângâi.
148
Regina nopţii
şi crinul alb se întrec
în dulci miresme
atât de-ameţitoare.
149
Sub pomii în floare
mi-am întâlnit duşmanul
care mi-a zâmbit,
neoprindu-se însă.
150
Crenguţa ruptă
s-a ofilit, dar prunul
este plin de flori
care promit rod bogat.
151
Aşa trec anii,
între rouă şi brumă,
din verde spre alb
din primăvară-n iarnă.
152
Câine vagabond.
Ştie ce-i libertatea
dar vrea stăpân
care să-l ocrotească.
153
Lasă-l în pace.
Fluturele trăieşte
atât de puţin.
Vrei să fii flutur?
154
M-am visat vultur,
sau măcar ciocârlie
şi-am fost licurici
aproape toată viaţa.
155
Primăvara-n crâng
sunându-şi clopoţeii:
ghioceii albi,
florile biruinţei.
156
Ţi-am dat un buchet
şi l-ai respins spunându-mi :
Nu vreau flori moarte.
Ce ai avut cu ele?
157
Floarea din ghiveci
e ca un om osândit
la închisoare.
Îi aud lacrimile.
158
Sunt plin de cuiburi
din care din când în când
zboară cântece,
cuvinte-naripate.
159
Poate fi raiul
mai frumos decât vatra
copilăriei
dintr-un sătuc de munte?
160
Rup margareta
petală cu petală
şi-aştept răspunsul
care-i mereu acelaşi.
161
Ai sufletul pur
doar dacă vezi surâsul
blând al florilor
ce răspândesc miresme.
162
Câtă tristeţe!
M-a-nţepat o albină
şi ştiu că-n curând
o să moară sărmana.
163
Am ajuns în vârf.
Ce splendori înconjoară
aspra lui stâncă
fără un pic de iarbă.
164
Cosași. În urmă
splendorile ucise
sunt şiruri de fân
uscat şi fără viaţă.
165
În suflet toamnă,
în inimă e iarnă.
Şi cam atâta
a mai rămas din viaţă.
166
Urc greu poteca
pe care anii-mi tineri
alergau sprinteni
avându-te alături.
167
Singurătatea
adeseori miroase
ca fânu-n care
ne-am iubit într-o vară.
168
E linişte în
pădurea de mesteceni
a amintirii
ce m-a uitat pesemne.
169
Razele lunii
îmi alintă pleoapele
sub care tu pari
doar o închipuire.
170
Această iarnă
îmi seamănă, căci nu vrea
să se sfârşească,
să plece într-aiurea.
171
Umbra mea este
fericită că poate
să mângâie flori
când alerg printre ele.
172
Câtă splendoare-n
poiana cu narcise!
Şi ce miresme
îmi mângâie iubirea.
173
Orice fiinţă
poartă-n sânge suflarea
Creatorului
care a sărutat-o.
174
Drumeţ prin toamnă.
Aroma rece-a brumei
vestind zăpada
ce-ncurând o să vină.
175
O lună plină
îmi leagănă iar somnul
spunându-mi poveşti
despre vremuri apuse.
176
M-aş vrea pasăre
să mă întorc la cuibul
iubirii dintâi,
pecete pe-amintire.
177
E miezul nopţii.
Căderea unei stele
îmi înfioară
tristețea gândurilor .
178
Salcia plânge
dar lacrimile sale
limpezesc râul
numai pentru o vreme.
179
Un sat inundat.
De pe un acoperiş
urlă un câine
dar nimeni nu-l aude.
180
Îmi urmez umbra
nerăbdătoare să stea
cu-a ta alături,
îmbrăţişate ca noi.
181
Plouă cu lacrimi
în inimă şi-n suflet
ce igrasie!
Ce vremuri mohorâte !!
182
Codrii viselor
acoperă cu frunze
amintirile
risipite prin iarbă.
183
Fulgeră. Tună.
Pământul soarbe ploaia
cu buze arse
şi tot îi este sete.
184
Câtă chiciură
în sufletul rătăcit
printre troiene
care-ncet mă-nconjoară.
–––––––––––-
Anatol COVALI
București
22 iunie, 2018