Ultimul ornic
Noaptea-n ceara din geam
aprinde muguri de frig
și-aud tăișul tăcerii
cum râcâie-n oase mocnit,
Un adio din aurul mort
al florilor brumate
prin buruieni de lună spartă
trezește-n hățișul de pietre
durerea dintr-un zbor.
Mi-e sufletul uitare de ape
în aburii somnului din oglinzi
dar încă-mi dospește-n mână
țărâna dintr-un cuvânt,
și-atunci m-aprind stea
într-un veac de hăuri întomnate,
efemeridă arzând
în polenul dintr-un singur minut
deznod de pe rug tot plânsul
al unui ultim ornic
și-ascult cum foșnește-n cocon
timpul dintr-un vis.
—————————–
Alice PUIU
23 aprilie 2019
Pictura – Karen Mathison Schmidt