Un vrej de cer
Mă pierd în ochiul unui gând venit
din altarul frunzelor stinse-n bărbia unei zări de ceară.
Porți ale zilei trecute, pleoapele tale
mă-nchid în curcubeul clipei,
în nisipul palmei un semn încrustat,
și-n somnul copacilor tremură umbrele noastre
atinse de nebunia primăverilor,
și buzele unui vis își lasă sărutul
pe-obrazul tăcerii ce ne-a uitat
pe-un țărm înserat.
Și-n noaptea dezvelită-n ochi amar de moarte,
îmbrățișați de -un vrej de cer
trecem dincolo de sterpele pietre ale nimicului.
Un vers uitat de zei
Dincolo de fruntariile îndoielii
se preling pe frunzele umbrelor
amurguri din letania țărânei tăcute.
Atinși de-oglinda,
ce-n rotocoale stacojii de lună
ne-a cuprins,
ne toarce timpul,
iederă ferecându-ne
în oasele albei uitări.
Încolăciți de glezna cerului
ne-a-mbrățișat un vis iernatic,
zăpadă despletită-n nuferi de somn.
Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,
prin strigătul nisipului ne adâncim,
tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,
respirăm zborul,
aripi prinse-n joc himeric
de-un cer rotit în deșertul de ceară,
adieri ale vântului ce-nnoadă
și plânsul și râsul,
ne pierdem în lacrima unui vers
uitat de zei în cartea inimii.
Invocație
Prin salcia clopotelor învolburate
ierburi de cenușă suspină.
Cântul din feriga uitării
desenează îngeri pe obrazul tău.
Nu știu ce caut,
poate doar letania copacilor,
care și-au încolăcit visele la picioarele tale
și n-au știut să zboare
odată cu foamea ta de pasăre sortită
unui curcubeu frânt de seară.
Nu știu ce citesc,
poate doar pâinea din praf de stele,
pe Caleea Lactee în fărâme-nprăștiată
sau poate drumul către clipa ta de lumină.
Nu știu ce invoc,
poate doar pașii hieratici pe Podul Carol,
peste Vtlava,
în argintul oaselor sclipind pe tipsii melancolia,
în zborul turnurilor peste colinele
aprinse-n vâltoarea florilor de mai.
Peste cuvintele tale se-așterne în fiecare zi
aceeași plecare, aceeași tăcere
și-n fiecare sărut al fumului
se-mpart apele cerului în aripi de ceară.
Nu știu ce ghicesc,
poate doar iertarea primăverilor nerostite de buzele tale.
Azima pașilor pierduți
Să vorbesc despre păsări
ce-nnoptează-ntr-un țipăt,
gând frânt în arpegii de rugină
Să incendiez miracolul oglinzilor
cu-abisul multiplicat de rezonanța
unui ecou arzând metalic
în străfunduri de fântână,
Să smulg armura de buruieni din cuvinte
copleșind buzele însetate
cu rotunjimea surâsului,
legănând un vis prin perdeua de îngeri.
Să iert singurătatea clipei
în care ți-am desenat umbra
în palma unei constelații de fluturi rătăciți
Să fiu doar o zi de vară
oglindită-n apele amintirilor tale
Și-apoi să-mi fie bucurie
azima pașilor pierduți
în tăcerea acestui văzduh atât de senin.
Un popas în visul tău
Simțeam un cer ce-nchis în trup
căuta ramuri prin care să-mprăștie
păsări foșnind verde-n jocul inimii.
Prin iarba întunecimilor un vânt,
la marginea fluidului drum de stele
tăciuni aprindeau zodia-n palme de lut
și-n frunza lunii mă-ncercăna
fumul corăbiilor arse.
Ardeau cuvinte
cusute-n șirag de zări crepusculare
și ploaia de păsări albe cădea în trup
ca un vaiet de clopot.
Atunci mi-ai dăruit tainica bucurie
să-ți fiu popas
în visul tău spre ultima tăcere,
fantomă a zilei răstignite-n turla unei povești
ce-și țesea noaptea.
Doar un geam
E-o transparență în cochilia din oglindă
și-n stalactită e dorul apei de țărână
Auzi un suspin înflorind pe ramuri de păsări,
și polenul dintr-un vis
pe degetele nopții picurând
și-n aurora din vioară
cum râde-un copil ?
Auzi moartea scrijelind semne
pe zidul ce poartă-n deznădejde numele noastre,
și ninsoarea din șoapta despărțirii
și geamătul pustiului din stele ?
Unde-s corăbiile ce leagănă-n cearcăne
o zodie pecetluită-n palme ?
Unde-i anotimpul întârziat în rană
când inima e-un labirint de jar ?
E-o transparență în oasele orei,
în veșnicia tăcerii păsări sting zarea
cuvinte sărută țărmul rugăciunii,
se desperechează speranțe
pe tâmpla așteptării.
În camera oarbă eu sunt doar un geam
prin care noaptea se uită afară.
Rugăciune
Colbul unui gând mi-acoperă seara
și-n vis și-n amintire aceeași risipă
de păsări desprinse din fumul
hotarului de stele.
Umblu printre săgeți de lumină ce cad haotic
prin lanul arzând, tămâie-n țărână
cu gust de maci și glas de pietre
ce-n piept de înger s-au înfipt.
Cu pasul căutare, sub arcada-nmugurită
în somnul de nisip al orei,
toate cuvintele tale dau năvală
și-mi șoptesc năluciri din coasta lunii
Purtai pe degete jocul spiralat
din vuiet de scoică risipit
și timpul înflorea-n vitraliile verii….
Te sfâșii, te-aduni, te-mparți, umbră,
cu drumul meu,
Sub povara ierbii sure,
când depărtarea o ninsoare răsfrânge
pe un alt cer,
te scriu, taină, ca pe-o rugăciune
în palmele nopților mele.
Ascunzișuri
Te mirai mereu
Auzi cum oasele timpului se-ascund în frunze ?!
Auzeam doar cum viscolește tăcerea pietrelor
Auzi cum crește un înger din umărul meu stâng ?!
Auzeam doar cenușa din trandafiri risipindu-se-n geam
Auzi cum se strecoară-n umărul meu drept
rădăcinile unui curcubeu ?!
Auzeam doar cum ne ard în priviri păsări de ninsoare
Treptele din ce în ce mai rare,
ramurile mai ascuțite,
cerurile mai înalte,
Acolo sus, doar o albă câmpie
auzea foșnetul nostru de frunze
în care moartea și-ascunsese oasele.
—————————–
Alice PUIU
7 martie 2019