Gând înnodat
Un cer despletit scutură-n geamul
inimii ramuri înflorite-n tăcere
și-n hohot de fum vesperal se leagănă
prin salcia buzei sonata unui amurg rătăcit.
Desprinse dintr-o rugăciune cad frunze
ce-n muchia tăioasă a orei se sfarmă lăcrimând,
cad secerate stele-n poala fântânii din pupilă
și-n măduvă de-ornic timpul e un trosnet de lemn
Prelinsă-n minut umbra unui țipăt de nea
pe malul înghețat izbește-n clape de tristețe
și-n fiecare noapte luntrea lui Caron
poartă cu ea ecoul dintr-un paradis pierdut
Aud țărâna cum arde, o candelă dintr-un sărut,
cum germinează-n palme de descânt iubirea
și cum pulsează-n muguri un anotimp fără final
Și din vertebra apei m-adun săgeată-n mirarea vieții,
din clopote aprinse în sărbătoarea dintr-un vis
îmi strâng tot sufletul într-un cuvânt,
Din gândul înnodat sunt doar un semn
în curcubeul unui vers.
—————————–
Alice PUIU
17 octombrie, 2018
* Jean Haines – watercolour