Trogloditul are origini modeste. Este complexat și nebăgat în seamă. Caută să compenseze intrând în vorbă și împroșcând sunete, foneme, fără folos și prostești. Citește puțin și înțelege încă mai puțin. Dar un lucru îl știe, să plece spinarea în fața celor pe care îi crede puternici. Nu este greu pentru el căci are o coloană vertebrală nominală și chiar și aceea având fermitatea unei rame. El un gândește, preia lozinca zilei și asta el are temeritatea să considere “luminare”. Cred că ar fi un bun gardian de pușcărie sau, mai exact, un excelent “capo”, șef de celulă. La “canal”, chiar la Pitești s-ar fi remarcat.
După socoteala lui strâmbă trogloditul este perfect fericit. Fiindcă este năbădăios, categoric, sigur. Nesimțirea îi ține loc de tot: de logică, de gust, de decență. Cu o nobilă și fragedă candoare zburdă în a da păreri. Nechează frenetic și își închipuie că judecă. Insultă, afirmă, sloboade sentințe și crede că raționează. Trage de ureche, dojenește și admonestează. Lăfăindu-se în „comisie” șterge dintr-o lovitură păreri și idei consacrate. El confundă temperamentul cu inteligența. Aici greșește grav!
În loc să se dezlănțuie în rotitul ciomagului, insulte și înjurături directe, capitol în care are reale aptitudini, el se complică în veștede „dialoguri”, gânduri limfatice și asudă în complicații cerebrale care, categoric, nu au afinitate cu natura lui simpla și necomplicată de jocul subtil al gândirii. Este trist, căci ar putea să își amelioreze căile destul de ușor: exercetând mai multă sfială și mai puțină suficiență agresivo-primitivă și, mai vârtos, lăsând lumea în pace.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
27 octombrie 2019