Alexandru NEMOIANU: ,,Totul se termină cu bine”

În momentul de față trăim o vreme a vizualului. Aproape toate pot fi vizionate, pe discuri, pe computer, pe televizoare. Avem imagini pentru toate ocaziile. Iar cu preferință ne uităm la acele imagini care ne fac să ne simțim bine și care, aproape necesar, trebuie să se sfârșească tot cu bine. Sunt așa de numeroase asemenea povestioare/film siropoase și lacrimogene. Vedem imagini cu soți în pragul divorțului și care, miraculos, se împacă și trăiesc fericiți pentru totdeauna. Un altul vorbește despre felul eroic în care un soț își grijește partenerul pălit de Alzheimer și, iarăși miraculos, acel partener își revine. Sunt alte imagini cu copii care au luat-o razna dar care își revin. Iar aceste povestioare vizuale sunt cu duiumul și ele ne fac să ne simțim bine.

Aceste imagini oferă o secvență din felul în care mila lui Dumnezeu pătrunde în viața oamenilor și o luminează. Aceleași imagini ne dau nădejdea că, în situații similare, și noi vom avea parte de un “sfârșit fericit”. Dar adevărul existenței este că nu toate povestirile vieții au parte de un “sfârșit fericit”. Lumea în care trăim este atâta de răscolită, atâta de pătrunsă de păcat încât cel mai adesea poveștile din viață nu au parte de un “sfârșit fericit”. Cele care se sfârșesc bine există, dar mai multe sunt cele care nu sfârșesc bine.

Fiecărei istorioare despre pocăință, iertare și împăcare îi corespund foarte multe altele despre divorțuri și despărțiri pentru totdeauna. Fiecărei istorii despre o adopție fericită îi corespund altele pline de durere. Sunt acele tragedii ale unor copii adoptați dar care erau în asemenea măsură distruși de abuzuri din orfelinatele unde fuseseră, încât dragostei celor care îi adoptaseră nu mai puteau răspunde decât prin ură absurdă, răutate, viciu și degradare.

Fiecărei istorii despre soți care își îngrijesc partenerul pălit de Alzheimer cu pace, îi corespund altele în care cel bolnav se cufundă tot mai adânc în demență și în final trebuie instituționalizat. Aceste istorii de viață nu inspiră pe cel care le privește sau aude și încă mai puțin pe cel care le trăiește cu nădejde. Atunci când cei răi biruiesc și triumfă, atunci când cei bogați devin mai bogați și cei săraci mai săraci, atunci când cel sărman este umilit și batjocorit și când i se smulge ultima rămășiță de demnitate de către neamuri proaste ajunse în fruntea bucatelor, ne întrebăm de ce. Toți am dori să aflăm care este rostul unei suferințe. Este foarte posibil ca unele dintre fazele existenței noastre să aibă, să fie lăsate, în scop educativ, să ne ajute să învățăm ceva. Putem trece prin faze de sărăcie și nevoie, iar apoi să avem o schimbare bruscă în bună stare și autoritate. Dacă nu vom învăța din asta ca avem datoria de a ne purta omenește și smerit atunci degeaba am trăit și pe merit ne-am adunat osânda. Sunt acei oameni de nimica ajunși la opulență, dar care nu au strop de milă pentru cei mai mici și care caută să își uite originile până a uita și de mormintele strămoșilor. Dar de multe ori nu aflăm răspuns la rostul suferinței…Aflăm doar că suferința există, uneori fără să-i putem afla explicația. Suferința și nedreptatea din lume sunt consecință directă a păcatului, a căderii lumii văzute din rostul pentru care a fost adusă în ființă. Dar suferința sau, mai exact, purtarea ei până la capăt, are în sine o colosală putere. Acela care suferă “până la capăt” în fapt biruiește suferința, dovedește că este mai tare decât suferința și îi ia puterea de acțiune în viitor. Dar acest lucru poate fi împlinit doar prin smerenie întărită prin har dumnezeiesc. Nu știm de ce a ales Dumnezeu smerenia ca armă, cale de biruință. Dar cine poate pătrunde adâncul înțelepciunii lui Dumnezeu?

Scriptura cuprinde multe istorisiri despre sfârșituri “bune”. Dar altele se termină fără explicație. Iar adevărata taină stă în împrejurarea că și cele care nu se termină “bine” au rost și au semnificație. Iar aici trebuie să fim foarte conștienți de un lucru.

Avem tendința să credem că bunătatea și mila lui Dumnezeu se arată doar în acele împrejurări când, după criteriile lumii, lucrurile se termină cu “bine”. Avem o tendință de a crede că doar atunci se vădește prezența lui Dumnezeu. Cu același mod de gândire putem socoti că El nu este acolo unde lucrurile nu se sfârșesc cu bine. Mai mult, putem ajunge să credem că Dumnezeu ne datorează că existențele noastre și experiențele noastre să se termine cu bine. Dar Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic, nici ca toate să se sfârșească “bine” și nici explicații de ce a fost astfel. Noi trebuie să știm însă și să credem din tot sufletul că tot ce se întâmplă, oricum s-ar sfârși în lumea asta, are rost bun și într-o zi vom vedea că, de fiecare dată, Dumnezeu a ales să facă cel mai bine.

Doar cel care încetează să mai dorească “totul se sfârșește bine” este în stare să trăiască. Nu există veacuri fericite. Dar există momente de fericire și există libertate în asemenea momente.

Atunci când am pierdut, când nu mai există îndoială că pentru noi lucrurile nu s-au terminat cu “bine”, atunci suntem în fața unui alt tărâm. Tărâmul pe care îl deschide doar credința în lucrarea cea bună a lui Dumnezeu și certitudinea că, “nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă”(Ps.113,9).

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

19 noiembrie, 2018