Este necesar să înțelegem că trăirea în bună cuviință,în concordant cu Tradiția Neamului și conform cu învățătura Ortodoxă înseamnă respect pentru persoană și pentru cele din jurul lui. Mai înseamnă conștiința vie că suntem trecători prin lumea asta, avem datoria de a o folosi cuviincios și tot cuviincios a o lasă în grija urmașilor, înseamnă conștiința faptului că suntem parte din veșnicia mereu vie.
O asemenea purtare este posibilă doar în condițiile existenței unei Credințe autentice. Doar într-o asemenea stare vom putea înțelege că cele ce ne înconjoară sunt făcute de Dumnezeu, cel în Treime și Ortodoxie mărit, pentru noi, cei făcuți “după chipul și asemănarea” aceluiași Dumnezeu. Așa au trăit strămoșii noștri, așa a trăit Neamul Românesc și către o astfel de viețuire acest Neam trebuie să se îndrepte și cred că se și îndreaptă.
Recitând câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmieresmată. Această limba se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și haitutit de “barabarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca. Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Tepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Ruzmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almajului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric,un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală,strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă.Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români,’ norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi.Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!
Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei(!!!) față de obiceiuri. Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare “științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost ,au avut,concepții teiste.) Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același ‘șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.
Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.
Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.
Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară. Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!
Biserica Ortodoxă s-a restabilit în mod uluitor și în timp foarte scurt. Mânăstirile s-au consolidat, Ierarhia s-a reînnoit, clerul s-a întinerit cu cadre excelente, pregătite și profesional și pentru munca de pastorație. Un singur simptom, o singură manifestare este ilustrativă, în legătură cu această resacralizare a spațiului.
Imediat după 1990, când România era în paragina post comunistă, fiecare Biserica se înfățișa că o oază de prospețime. Intrarea în curtea oricărei Biserici însemna intrarea într-un alt “spațiu”, mai bun și mai cald. Treptat mesajul Bisericii a început să își facă efectul și cu o uluitoare repeziciune, Biserica Ortodoxă a devenit Trupul în care Românii aveau cea mai mare încredere. Iar asta în ciuda faptului că în jur se auzea huietul și larmă satanică a Organizațiilor Ne Guvernamentale și a “imbecililor utili” care le urmează. Oamenii încep să vadă din nou pe Maică Domnului, pururea rugătoare pentru noi, pe Sfinții fiecărei zile care le stau alături, pe Îngerul păzitor care nu ii părăsește niciodată, Mila lui Dumnezeu care se revarsă. Văd aceste lucruri și realități, căci ochii și vedera duhovnicească se redeschid. Iar în ultima vreme vedem cum prezentarea Istoriei Românilor este și ea resacralizata; dimensiunea duhovnicească a acțiunii strămoșilor este din nou încorporată în înțelegerea trecutului și a făgăduinței lui pentru viitor. În acest sens exemplare sunt sesiunile istorice organizate în jurul Mânăstirilor. Așa sunt “zilele Putnei”, unde Domnitorii Moldovei sunt înfățișați ca ceea ce ei au fost, domni de țară și Ortodocși; așa a fost “sesiunea; ”Mircea cel Bătrân, domnitor creștin”, o sesiune organizată de Episcopia Vâlcei și așa a fost sesiunea de comemorare a Uniri din 1859, organizată de către Patriarhie și la care a participat și Președintele României. Despre modul în care această resacralizare are loc și despre faptul că ea este necesară și mântuitoare , voi încerca să îl ilustrez prin situația din Țara Almăjului.
Încă din anii șaptezeci ai veacului XX în Almăj a avut loc, a început, o renaștere culturală. Acea renaștere a fost posibilă prin lucrarea și dăruirea unor Profesori și oameni de carte absolut eroici. Țară Almajului a mai avut fericirea de a fi ferită de distrugătorul fenomen al “navetismului”. Un fenomen tipic vremii bolșevice,în care intelectualii satelor nu trăiau alături de comunitate ci trăiau între două trenuri sau curse de autobus. În Almaj intelectualii au stat în comunități și au împărtășit cu ele bine și rău. Așa au putut fi pomenite personalitățile Țării Almajului, folclorul și tradițiile nu au fost date uitării și demnitatea și identitatea locului s-au păstrat. Așa au apărut publicații locale care, din punct de vedere scholastic sunt la fel de bune ca cele mai bune din țară. Această “renaștere” a fost totuși limitată în scopul ei. Dimensiunea spirituală nu putea fi înfățișată în toată măreția ei. Regimul satanic bolșevic nu tolera așa ceva.Iar cu aceasta trebuie să amintim un lucru adevărat,chiar dacă nu de laudă.
Această abordare “secularista” încă mai există în virtutea inerției și dintr-un rău înțeles sens de “corectitudine politică”. În unele adunări culturale se mai încearcă o atitudine secularista, așa zis “obiectivă” și care se manifestă mai ales sub forma, cum ca,,”Ortodoxia este doar o parte a vietii spirituale a Almajului”sau, mai rau, este chiar ocolita folosirea exemplului Ortodoxiei din Almaj. O atitudine profund greșită. Istoria Almajului a fost în ÎNTREGIME Ortodoxă iar locuitorii Almajului sunt, probabil, 90% Ortodocși. A considera sau a prezenta Ortodoxia Almajului ca egală în importantă cu “sectarismul” este un neadevăr. În această înțelegere anapoda a putut apărea o lucrare, ”Almajul de ieri,de azi și de mâine”, coordonată de Păun Otiman. O carte care, dincolo de minusurile ei scolastice, unele majore,, a căutat să “mulțumească” pe toată lumea și a sfârșit prin a dezamăgi profund. Iar minusul ei major si care condamna cartea la lipsa de semnificatie, este exact aceasta tratare „neutra” a Ortodoxiei din Almaj. Am amintit acest caz deoarece el este ilustrativ dar și datorită faptului că un caz similar nu va mai fi cu putință în viitor in Tara Almajului.
În urmă cu doar câțiva ani, prin trudă și îndărătnicia unui Almajan, de fapt Borlovean, de excepție, Părintele Profesor Doctor Petrică Zamela, a fost întemeiată Mănăstirea “Țara Almajului”. Așezată pe deal și privind și supraveghind întreagă Țară a Almajului, Mănăstirea stă ca o cetate puternică. O cetate a Credinței și a Tradiției. Între altele, tot prin gândul Părintelui Prof.Dr.Petrică Zamela, Mănăstirea a început să găzduiască manifestările cultural, comemorarile istorice din Almaj. Indohovnicirea istoriei și culturii Almajului va fi garantată.
Acest model de simbioză, “credință-cultură”, se răspândește. Este parte din minunata resacralizare a spațiului Românesc și aceasta înseamnă înseamnă regăsirea fericirii de a te putea ruga Ortodox și de a merge, cu rugăciunea, din Lumină în Lumina și din bucurie în bucurie.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
12 decembrie 2019