În foarte bună măsură fiecare Neam are un număr de Sfinți ai lui. Știm bine că Sfinții alcătuiesc o ceată, sunt « Neamul” lui Dumnezeu dar, în timpul istoric, dintre ei unii sunt cu mai mare râvnă slăviți de anume Neamuri. Și această râvnă poate că deslușește, mai bine ca orice, firea Neamurilor, a fiecăruia dintre ele.Trebuie mereu sa ne amintim ca fiecare creație a lui Dumnezeu este unica și fără pereche. Încă mai mult, aceasta înseamna ca fiecare creație a fost adusă în ființă pentru desăvârșire. Iar desăvârșirea nu este un « sfârșit », este o stare. O stare care cuprinde aspecte infinite la număr și o stare care este dinamica, în permanenta, infinita, devenire, »din lumină în lumină și din genune în genune ». În această înțelegere vom reuși să pricepem de ce Sfinții unui anume « loc » au caracteristici specifice.
Trebuie reamintit că Sfinții au fost oameni ca aceia care acuma, vremelnic, suntem trăitori. Dar prin viața lor ei s-au făcut vrednici de a se apropia de Dumnezeu, de a primi har peste har.
Sunt Neamuri ai căror sfinți sunt războinici, luptători, foste capete încoronate, mari și vestiți lucrători de minuni, încă din vremea vieții lor. Sunt Neamurile care au rost „mare” în timpul istoric; acele neamuri care făuresc ordinea lumii. Dar Neamul Românesc nu asemenea sfinți „ai lui” are. Sfinții Neamului Românesc sunt atâta de sfioși încât până și sfințenia și-au arătat-o anevoie, codit, parcă rusinându-se.
Acești Sfinți sunt: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Vineri și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, „Basarabov” și alții asemenea lor.
Acești sfinți au fost nevoitori în taină și în ascuns. Nevoința lor a fost doar către Dumnezeu, Cel în Treime Mărit, și slava lor doar Lui i s-a arătat în trecerea lor prin lume.
Acești sfinți doar îndelungată vreme după ce s-au făcut nevăzuți celor rămași în lume,au fost arătați.Și arătarea s-a făcut prin dezvăluire minunată arătată tot unor nevoitori.
Cei doi sfinți pomeniți și care cu mai mare râvnă sunt iubiți de Români, s-au smerit pe sine pentru tot și toate, pentru un „pui de găină”.
Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov, sunt cei care cu grabă ajută pe săracul ajuns la nevoie, pe cel pe care toți îl uită, toți îl alungă, toți îl ocărăsc. Pe cel care, smerit, nu încetează să mulțumească, chiar și pentru nevoile și sărăcia lui. Pentru Neamul Românesc legătura cu sfinții este personală,directă.La ceas de nevoie Romanul îi cheamă, le destăinuie lipsa care îl apasă, îi roagă așa cum ne rugăm unui părinte sau frate mai mare. Iar în Almăj legătura este atât de personală încât fiecare casă, fiecare poartă, își are „sfântul” sau ». Căci aceasta este semnificația ‘praznicelor” de casă, o invitare și o rugare către sfântul „casei” de a sta lângă poartă la ceas de nevoie și la ceas de bucurie.
Acești sfinți ai casei, ai « porților », dau personalitate comunității, individualizează fiecare poarta și îi așează un « loc ». Un loc care nu se uită și a cărui bun nume rămâne datorie de purtat din neam în neam. Căci, să nu uităm, uitarea « locului » și a celor care l-au făcut cu putință este ofensă adusă chipului lui Dumnezeu așezat în oameni. Este în aceasta un emoționant semn că Românii țin una dintre cele mai sfinte îndatoriri omenești: să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.
Acești sfinți sunt întâmpinați asemenea unui prânz la vreme de sapă sau la vreme de coasă sau oricând.
Prânzul simplu și aproape fără nimica devine ospăț împărătesc.
Devine ospăț, căci este întins pe ștergar curat, de cânepă aspră, având cusut întrânsul o așchie sfântă. Devine ospăț ,căci se alcătuiește din pâine zgronțuroasă din grâu ales și cană de vin roș; daruri primite și prin trudă omenească întoarse ca daruri. „Prânzul” devine, „ale Tale dintru ale Tale”, ospăț, căci este pe iarbă cu bună mireasma, sub cer curat și în dangăt de clopot care ne vestește că pururea drumul spre casă ne rămâne slobod deschis: ieri, astăzi, întotdeauna.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA