În cursul uneia dintre vacanțele mele « românești » am stat mai tot timpul la Borloveni, în Valea Almăjului. A fost un timp binecuvântat.
În una din zile am urcat în susul Nerganului printre copaci schimbând culorile și în șopot de râu. Am ajuns până la un picior, „crac”, Strâmba (cred). Am urcat pe el lin și într-o tăcere și solemnitate de catedrală. Am trecut printre goruni și fagi învăluiți în culorile Toamnei și în puritate ca la facerea lumii. La un moment dat am greșit cărarea, am trecut printre livezi, literalmente copleșite de mere: roșii, galbene, aurii. Am trecut pe lângă colibe tainice și contopite cu natura. Mici vetre de foc și viață. Eram încredințat că urc spre vârful „Dâlma” de unde voi putea cobora în Borloveni. După circa treizeci de minute am văzut că m-am rătăcit. Era doar jumătatea dimineții, vremea era superbă, știam că nu putusem să mă abat din drum mai mult de circa doi kilometrii și deci nu eram nici neliniștit și nici în panică. Dar livezile deveneau rare, intram în poiene necosite și treceam pe lângă „colibe” ce păreau abandonate și mă temeam să intru în pădure gândind că aș termina mergând în cercuri. Finalmente am decis să cobor într-o vale în care bănuiam un pârâu și apoi, urmând pârâul, să reajung la râu. Coborând, mai mult la întâmplare, am ajuns la alte colibe și am recunoscut că ajunsesem în „Vlașca” și apoi pe drumul spre ,,Curmătură” care m-a scos în drumul „ăl nou” spre Borloveni. Fără să știu urcasem culmea „Dosul plopului” (iarăși cred) și de acolo ajunsesem în „Vlașca” (Toponim care înseamnă „locul cu Români”). Brusc am înțeles deplin faptul ca „râul, ramul” sunt prieteni doar oamenilor locului. Orice năvălitor s-ar fi rătăcit iremediabil și finalmente ar fi fost nimicit de către aceiași frumusețe care a fost și este bucurie și casă pentru cei care sunt ai locului, din moși strămoși, cei care dovedesc mereu și mereu ca ,,apa trece și pietrele rămân”.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
16 februarie 2018