Între acțiunile omenești cea mai dificilă este rugăciunea. Pentru a te putea ruga, în permanență, este nevoie de o luptă, de un “sacrificiu”, real sau simțit ca atare. Întotdeauna, când vrem să ne rugăm, suntem copleșiți de gânduri și de “probleme” care nu ar avea posibilitate de amânare. ”Probleme” care trebuiesc rezolvate, acuma, în aceste puține clipe care s-ar cuveni date rugăciunii. Este limpede că “ceva” și “cineva” se împotrivește rugăciunii, că aceleași entități se simt amenințate de rugăciune. Nu este lipsă de mare imaginație să deslușim cine este acel ”ceva” și cine este acel “cineva”. Dar acestui prim prag de împotrivire la rugăciune îi urmează altele și poate cel mai frecvent sunt gândurile de blasfemie și hulă.
În vremea rugăciunii, atunci când am dori să avem cugetul cât mai curat, în gând ne vin îndoieli privitoare la rostul rugăciunii și chiar al Credinței și gânduri care distrag, gânduri “de-a-dreapta” și “de-a-stânga”. Gândurile “de-a-drepta” sunt cele care ne îndeamnă, sau ne sugerează, trufie prostească, ”ce bun ești că te rogi”, ”oare “câți sunt ca tine”, ”cu siguranță Dumnezeu te-a mântuit”. Sunt gânduri fără rost dar care pot face enorm rău, căci pot să te trimeată în “slavă deșartă”, ca pe Fariseu. Iar dacă aceste gânduri nu izbutesc, atunci vin cele “de-a-stânga” cele care îți aduc în minte tot soiul de căderi, de imagini și în final gânduri de blasfemie și hula. Acest soi de gânduri parazit au fost și sunt încercate de toți cei care se roagă, chiar și de marii Părinți ai pustiei. În privința lor, marii duhovnici, au atras atenția cu mare exactitate. Iată ce spunea marele duhovnic și nevoitor, Sfântul Paisie Velichikovsky de la Neamț: ”nu mai primi acele gânduri și întru nimic nu le socoti căci acestea nu-s din voia ta, ci de la diavolul. Ci ceea ce nu este din voia ta ci de la altul asupra ta adus, păcat străin ieste și pentru păcatul străin nu vei fi osândit. ”În mod limpede Sfântul spune că acele gânduri de hula sunt aruncate asupra rugătorului de către cel rău. Acele gânduri “nu sunt primite” atunci când nu intrăm în dialog cu ele, pur și simplu le ignorăm și ne încordăm în rugăciune , fără risipire de minte. Dacă asta vom face aceste gânduri pier. Iar, uneori, printr-o „întâmplare” chiar Duhul Sfânt le alunga. Aceasta se petrece când simțim „Taina prezentei”, simțim prezența mistică, nevăzută și cu neputință de exprimat în vorbe a Duhului Sfânt.Toate cele spuse mai sunt am să caut să le ilustrez printr-o experiență proprie.
Cu mulți ani în urmă am citit “Caietele Princepelui” de Eugen Barbu. Am citit multe dintre scrierile lui Eugen Barbu care a fost un bun scriitor și meșteșugar de cuvinte. Narațiile lui și descrierile lui sunt bune, ideile lui cred că mai puțin. Oricum, în unul din acele “Caiete” era o exprimare blasfemică, o hula nebună. De ce o fi pus-o nu știu. Poate din teribilism, poate din prostie, nădăjduiesc că nu din convingere. Vorbind de împrejurarea că Sfântul Ioan Evanghelistul s-a rezemat de pieptul lui Iisus la “cină cea de Taină”, Eugen Barbu strecura o insinuare sinistră, repet, blasfemie și hula nebună. Exact felul de blasfemii sugerate de necuratul la vreme de rugăciune. Desigur am respins cu scârbă și oroare acea insinuare, dar ea a rămas aninată în inima mea și mă revizita la vreme de rugăciune.Toate încercările de a o șterge din minte nu au reușit. Dar, în urmă cu puțină vreme, o “întâmplare” a preschimbat totul.
Era o seară liniștită în încăperea unde eram, era penumbră și ardeau câteva lumânări; era liniște și pace. Din senin, fără avertisment și fără motiv, nepotul meu David, de șapte ani, a venit încet, mi s-a așezat pe genunchi și și-a lipit capul de pieptul meu. Este un băiețel năvalnic și complet opus “pisicelilor”. A fost o acțiune fără motiv. Atunci duhul care îmi șoptea hule a fugit de la mine neputincios. Brusc, într-o tresărire, am înțeles că există momente când sentimentele se exprimă pur și simplu. Există momente când dragostea trebuie exprimată fizic. Există momente când sufletul este prea plin. Am înțeles atunci, atâta cât pot înțelege ochi de muritor, că la “cina cea de Taină”, atunci când oameni au fost numiți “prieteni” ai Fiului lui Dumnezeu, se întâmpla ceva ce nu va putea fi niciodată cuprins în vorbe omenești. Am înțeles : ”..căci sunt încredințat, că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile/Nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,Domnul nostru.” (Sf.Pavel,Români,8 ;38-39)
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
15 iunie, 2018