Am plecat spre România la sfârșitul lui August, 2018. Un drum lung care a însemnat un zbor de o ora, de la State College, Pa la Detroit, un zbor de opt ore de la Detroit la Amsterdam și un zbor de peste două ore de la Amsterdam la București. Cu pauzele de așteptare între avioane o lungă călătorie de aproape douăzeci și patru de ore.
Am ajuns la București într-o după amiază și am stat acolo trei zile. Într-un hotel decent, ’Comfort Suits”, vis-a vis de hotelul Intercontinental. Foarte aproape era o terasă care avea foarte bună mâncare, la prețuri decente, ”Terasa Burebista”. Partea neplăcută a fost că în acele zile efectiv a fost o căldură copleșitoare, atingând, în timpul zilei 36 și 37 grade Celsius. Hotelul avea aer condiționat dar nu venisem să stau în hotel. Orașul este enorm, o adevărată metropolă și în plină expansiune. Rănile orașului au fost, din cât îmi dau seama, în majoritate reparate. Străzile sunt curate și de fapt respire o stare, dacă nu de opulență, oricum de confort sigur. Sunt foarte multe teatre și librării, acestea din urmă superbe și care impresionează prin mulțimea traducerilor de foarte bună calitate și ținuta grafică superlativa a cărților.
Cu totul impresionat am fost de mulțimea celor care au participat la Liturghia de Duminecă. Toate bisericile din zona veche a orașului, Sf.Gheorghe, Biserica Rusească, Biserica Stavropoleos, Biserica Zlatari, Biserica Sf. Dumitru și Biserica Sf. Anton-Curtea Veche, erau arhipline, cu foarte mulți participanți erau rămăși în jur și ascultând slujba la sisteme auditive externe. Erau între ei mulți oameni tineri cu copii de toate vârstele.
În oraș au mai rămas zone patriarhale și le-am străbătut, în zona Grădina Icoanei și în spatele Bisericii Sf.Gheorghe. Erau acolo bunici cu copii, liniște și pace.
Următorul popas a fost în Ciuguzel, satul strămoșilor Larissei, din Alba, în inima Ardealului la zece kilometrii, respectiv opt kilometrii de Aiud și Blaj.
Larissa a reparat casa și este în stare decenta. Acolo am reîntâlnit pe vecinii Silviu și Mărioara, pe copiii și nepoții lor; pe Niculae Jambor, Ica, fiul lor Lia și alte rubedenii. Și am vorbit mai mult cu fiul lor cel mai tânăr, simpaticul și excentricul, Marius. Am întâlnit cu bucurie pe avântatul Părinte Valer Gherghel și pe destoinicul Primar Marian Indreiu. Am făcut frecvente drumuri la Aiud, un oraș acuma mic și elegant, apăsat totuși de memoria celor uciși de comuniști în temnița din oraș. Am făcut mai multe drumuri prin jur, pe “dealul nostru molcom transilvan” și mărturisesc o impresie.
Atunci când intri în sate climatul se schimbă. Mediul înconjurător devine altul, aerul își schimbă culoarea, lumina devine mai blândă. Oamenii își dau binețe și se privesc în ochi. Atunci când trec pe lângă Biserică sau pe lângă troiță se închină. Mila lui Dumnezeu este aproape. Este foarte posibil ca mulți dintre țărani să fi plecat și mulți să fie vârstnici. Asta nu are importantă. Ei sunt „sarea pământului” și starea de bine și starea de bine are o colosală putere de contagiune. Poate că cele pe care le spun exprimă o dorința, dar și asta are importanță. Dorința spre bine este în esența ei rugăciune și nu există rugăciune care să nu aibă răspuns.
Un drum nu prea lung, duce la cimitir.
Cimitirul este așezat pe un pintene de deal de pe a cărui culme poate fi văzută o vale largă, lină, înconjurată de dealuri domoale care urcă, din înălțime în înălțime, până spre munte. Acolo ajuns liniștea poate fi simțită, este solemnă, impunătoare, obligă la respect. Spre ieșire, cimitirul se termină într-o pantă abruptă, acoperită cu iarbă verde, bogată, fără egal: este iarba verde de acasă.
De mai multe ori am văzut acolo un cal păscând.
Era un căluț cuminte,cu ochi blânzi și prietenoși, un căluț vânjos, roib. Păștea concentrat, cucerit de truda și plăcerea ierbii. În una dintre dați, când am trecut pe lângă el, și-a ridicat brusc capul. Avea o înfățișare dârză, hotărâtă, neînfrântă. A nechezat scurt, poate ca avertisment, poate ca salut. Am simțit o bucurie aproape dureroasă și cu ea o certitudine: acest Neam nu este și nu va fi înfrânt. El are apărători, dintre care unii sunt între noi, alții sunt în morminte și dintre aceștia din urmă foarte mulți sunt sus în cer, rugători neobosiți.
Pentru foarte scurt timp am fost la Timișoara, să îl văd pe vărul meu Mircea Pora. Orașul este foarte frumos și cu clară conștiință central europeană. Am fost impresionat de cele două librării la care am fost, ”Bufnița” și “Humanitas. În plus am reținut că în oraș era un cvasi permanent festival al “grătarelor”.
Ultima oprire, cea mai îndelungată și esențială pentru vizită mea în România, a fost la Borloveni, satul strămoșilor mei materni.
Reîntâlnirea este întotdeauna foarte emoționantă pentru mine și cea mai mare bucurie pentru mine este să îl aflu neschimbat și neschimbat în frumusețea fără egal a locurilor înconjurătoare, încă la fel de frumoase ca la facerea lumii.
Am reîntâlnit vecini, rudenii și prieteni buni și vechi, astăzi “buni și bătrâni”,: Ioan Banus, Iuliana Simtion, feciorul ei Ianas, Pavel Străin, Vasile Ienea, Clementă Roscoban și “finii” din Patas, Dl.Învățător Vasilică Popovici și Doamna Lina. Dar de fapt este cu neputință să amintesc pe toți căci fiecare dintre ei îl simt că prieten și apropiat. Intâlniri dragi și folositoare am avut cu Părintele Dr.Prof.Petrică Zamela și Dl.Prof.Pavel Panduru. Cu bucurie am revăzut și pe inimosul Părinte Vasile Grecu și pe fermecătoarea lui Doamna Preoteasă Gina. Am făcut doua scurte drumuri la Bozovici, un soi de “capitală” a Almăjului, care este dinamic și prosper. Dimineața mergeam să beau cafea la “birtul” lui Gheorghiță Imbrescu (Boamba). Un local mic, discret și care dimineața, încălzit de o soba și foc viu, era foarte primitoare și caldă. Acolo am cunoscut pe Iulian, fiul doamnei Oltea Panduru. După tata el este Hutul, misterioasa și fascinanta populație din Bucovina și Carpații Paduroși, socotită de mulți a fi descendenți ai unor Daci slavizați. Un bărbat de circa patruzeci și cinci de ani, foarte chipeș și interesant. Un om prietenos, fără a fi expansiv, un om comunicativ, fără a fi vorbăreț. Extrem de lucid și foarte bine informat, tot ce spune este gândit și menit să fie util, nu vorbește degeaba. În același timp un om discret, aproape cu neputință sa fie “descusut”, comunicând despre sine puțin si discret, cum se zice, ”jucând cu cărțile la piept”. Întâlnirea cu el, un om inteligent și care iubește Borloveniul, a fost un privilegiu. Am avut acces la internet, care lucra însă cam în dorul lelii din lăcomia companiei “Digi” supraextinsa, și am avut conflicte verbale cu cei de la asistență tehnică prin telefon care, mereu, îmi făgăduiau trimiterea unui “coleg” care să rezolve necazul, făgăduință care nu se materializa. De fapt era vorba de supraextinderea rețelei de difuzare și incapacitatea sistemului de a o deservi. În consecință anume sectoare erau scoase periodic din rețea. Dar totuși am putut să îmi fac treaba.
În cursul vacanței Borloveni 2018, prin generozitatea prietenului Ianos Simption, am mers de la Borloveni la Băile Herculane.
Era dimineață, înainte de răsăritul soarelui, vremea era rece și tonică și se vestea o zi frumoasă. Pe frunzele copacilor și în iarbă se vedea rouă bogată, cu stropi grei și strălucind că diamantul. Curând soarele s-a înălțat glorios și răspândind căldură molcomă, blândă, fără egal a Toamnei. În jur negura se înălța în straturi care deveneau tot mai subțiri, mai transparente, până ce se topeau în lumină. Am trecut prin umbra, mereu amenințătoare a Cheii Globului, prin Petnic și Iablanița și apoi am ajuns în frumoasa, delicata și speciala Mehadia. Căci Mehadia nu este un sat, este un soi de „stat”, așezat pe istorie efectiv milenară, pe urme dacice, române, maghiare, turcești și rămânând mereu, statornic românească. Acolo am început să vedem oamenii la lucru, pe câmpii veșnic roditori. În lungul drumului am văzut și căruțele trase de un singur cal, o particularitate a Mehadiei. Iar, mai în șagă și mai în serios, se spune că cei invitați să urce în căruțe, de regulă răspund, „mulțam frumos, dar mă grăbesc”.
Câteva momente am oprit la cimitirul Mehadiei unde odihnesc înaintași din familia mea paternă și amândoi părinții mei. Odihnesc sub un foarte frumos monument, masiv dar sobru, din marmură de Ruschita albă.
Tot pentru câteva momente m-am oprit și am colindat în gara Băile Herculane. O clădire elegantă și de un romantism sfâșietor. Este fără îndoială cea mai nostalgică gara din România și superbă invitație către o zona miraculoasă. Clădire ridicată în 1870, pe urma unui pavilion de vânătoare împărătesc. Gara ar avea lipsa de a radicală recondiționare și sunt convins că acea vreme va veni. Iar apoi am intrat în Băile Herculane.
Primul lucru simțit este mirosul vag sulfuros emanat de apele miraculoase care au făcut locul vestit. Încă în vremea Imperiului Roman, împărați au venit să își caute tămăduirea și mulți au și aflat-o. Mărturie stau inscripții care mulțumeau zeilor în care credeau ei. Orașul vechi este, în momentul de față, o tristă ruină. Clădiri superbe, care au fost hoteluri de lux în vremea imperiului și care erau egalate, poate, doar de cele de la Karlsbad (Karlovivary) , zac în decădere. Cei treizeci de ani din urmă au creat acest dezastru cultural. Un adevărat genocid cultural. Hoteluri istorice au fost distruse, bucată cu bucată, și ștucatura lor vândută. Vinovați sunt, în primul rând un anume „om de afaceri” Isif Armașu din Luncavița, a cărui stare în libertate este un afront și insultă publică și evident, lunga administrație a unui personaj cu nume predestinat. Probabil că aceste ruine sunt irecuperabile.
Dar și acest rău se va îndrepta în timp. Se va îndrepta căci izvoarele miraculoase există mai departe și mai ales MUNTELE stă neclintit cu toată forța lui tămăduitoare. Îndrăznesc să spun acest lucru deoarece nu stăm sub voia unor întâmplări oarbe. Suntem parte dintr-un plan a cărei desăvârsire nu o va putea opri nimeni.
Legătură cu pământul, cu „locurile” ne apropie de urmele Creatorului și ne arată că mereu stăm sub grija Lui. Batjocorirea locurile, macularea lor, este lucrarea celor care stau sub voința celui rău și este insultă adusă Celuia care toate le chivernisește și care nu se lasă batjocorit. Aici poate fi văzută din nou responsabilitatea pe care a avem toți și fiecare pentru cele din jurul nostru. În această obligație intră și datoria de a spune adevărul, de a spune răului și răilor pe nume chiar și atunci când este incomod de făcut asta. Tăcerea „călduță” este de fapt complicitate lașă la rău. Dar la asta se adaugă faptul că toată zona Băilor Herculane stă sub straja muntelui.
Muntele are un loc special și nu întâmplător pe coamele lui s-au rugat oamenii. Iată ce spune Isaia 11;9,”și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în Muntele meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă marile”…Istoria Israelului lui Dumnezeu, poporul care l-a căutat pe Dumnezeu și l-a și aflat în Ortodoxă închinare a Sfintei Treimi, este plină de munți sfinți, Horebul, Sionul, Carmelul, Taborul, Golgota. Iar poporul lui Dumnezeu este alcătuit din multe limbi și neamuri și între ele cel Românesc.
De la începutul istoriei lor Românii,respectiv strămoșii lor Daci, sunt caracterizați de către istorici că fiind „cei aninati de munți”. Munți cu importanță colosală,pe care aceiași istorici ii numesc „cardines mundis: ,tatanile lumii. Cel care a avut privilegiul să urce pe un munte cu un țăran român va fi putut vedea venerația religioasă, până la lacrimi, pe care acesta o arată muntelui. Iar munții nu au dezamăgit niciodată pe Români, i-au aparat, i-au ascuns, le-au arătat taina și frumusețea lor. Acești munți nu vor lasă în paragină nici Băile Herculane. Frumusețea lor va face că stațiunea să reînvie, mai frumoasă, mai mândră, mai românească.
În timpul zilelor, care au fost incredibil de frumoase, o Toamnă blândă cu dimineți foarte reci și zile fierbinți, am făcut preumblări în lungul Nerei și pe dealuri. Din nou frumusețea locului m-a emoționat până la lacrimi. Totul era încă verde, ușor pălit și preschimbându-se în ruginiu, dimineața dealurile, urcând în valuri repezi spre munte, erau învăluite în negură care se ridica încet, încet,pe măsură ce soarele urca pe cer. Mă sculam dimineață foarte devreme. Pe gangul lat, cu arcade, orientat spre pădurea și grădina vastă a casei, era încă noapte și citeam sau lucram câte ceva la lumina unei veioze și beam ceaiuri fierbinți. În întunericul din afară, care se subția treptat, răsunau chemări de păsări și de animale. Era tainic și frumos. Lângă grădina casei era cimitirul satului, de fapt tot o grădină în care, îmi vine să spun, trebuie să fie o bucurie să te odihnești.
În casă era atmosfera din vremea bunicilor mei și ceva, o rămășiță, din vremea dublei monarhii. Poate instinctiv, pentru a o apăra, am stat majoritatea vremii cu poarta încuiată, deschisă doar pentru prieteni apropiați.
Această ședere a fost o enormă bucurie. De fapt am simțit-o că un dar făcut de Cel de Sus. Fără motiv sau dintr-un motiv ascuns în taina a ceea ce se numește “jocurile divinității”.
Între “etape” am stat mai multe zile în Breaza, în casa cumnatei mele și a soțului ei care au fost de o ospitalitate mișcătoare.
Breaza este o așezare frumoasă și cu personalitate. Locuitorii băștinași sunt moșneni prahoveni, oameni foarte deschiși și gata să ajute. Sunt acolo case vechi și foarte frumoase, unele încă acoperite cu șiță și sunt câteva biserici. Între ele Biserica Sf.Nicolae este o adevărată bijuterie, modestă, discreta, superbă. În acele zile am făcut și ‘tradiționala” vizită la rudele Larissei din Ploiești, Romi și Cora Posteuca. O casa frumoasă, elegantă și care este un popas într-o Românie normală, așa cum ar trebui sa fie. Romi Posteuca este un om învățat și foarte interesant, generos mai tot timpul, caustic din când în când, discuția cu el este întotdeauna folositoare și, uneori, semăna cu un duel. Acolo am cunoscut și pe fiica lui Vivian și soțul ei Laurențiu Dragomir și admirabila lor fiică Maya. O familie de intelectuali Romani și Ortodocși, parte din sarea pământului care va face viitorul românesc cu putință. Un minunat și tonic contrast față cu domnia “neamului prost”.
Am plecat înapoi spre UȘA în 6 Octombrie. Am repetat zborul inițial în sens invers: București-Amsterdam, Amsterdam-Detroit și Detroit-State College. Pauzele între zboruri au fost ceva mai lungi și deci călătoria a durat ceva mai mult de douăzeci și patru de ore. Geamantanele ne-au fost așezate pe un zbor greșit și deci ne-au fost aduse acasă abia a două zi.
Am ajuns cu bucurie înapoi la ce este “căminul” meu. Un loc unde sunt aproape de familia mea imediată, un loc unde sunt liber, un loc în care am mereu în inimă și suflet tot ce îmi este drag. Un loc în care pot visa, deci pot ieși din “lume’ și astfel, din când în când, pot fi fericit.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
15 octombrie, 2018