Așezat la poalele Semenicului, satul Borlovenii-Vechi încheie spre munte, țara Almăjului. Una dintre ,,țările” românești încă în ființă și având o identitate clară și, totodată, cea mai puternică personalitate lingvistică din spațiul vorbitor de limba română (dialectul daco-român).
Hotarul Borloveniului, străbătut cu atenție și răbdare, dezvăluie lucruri tulburătoare despre civilizația țărănească, și deci românească, despre relația dintre om și loc și dintre realitatea văzută și cea transcendentă.
Foarte multe lucruri am învățat într-o Vară, acuma câțiva ani, prin bunăvoința prietenului meu drag, Ioan Banus.
Ioan Banus nu este un om obișnuit. În el sălășuiește o lume specială, lumea țăranului român, o lume care se ține prin pogorământ special și prin har. O lume care de multe ori pare a pieri și de fiecare dată o regăsim vie și strălucitoare. O lume care stă sub o făgăduință specială și doar cei aleși o pot vedea și se pot bucură de ea. Cei care păstrează și păzesc această lume, nu sunt sortiți bucuriilor mărunte, ei stau sub semnul răbdării și capacității de a îndura poveri pe care muritorii de rând nu le-ar putea duce dar, în același timp, ei pot primi și bucurii pe care muritorii de rând nici nu le pot bănui, de la truda de a dobândi bucate simple, la bucuria apei reci din bunar și până la înțelegerea că țăranul român are încă două bucurii speciale; atunci când îi față vacă și este lapte pe masă și atunci când se taie porcul și toți își pot “unge barba”.
Cu Ioan Banus am străbătut hotarul Borloveniului și am văzut lucruri și am înțeles fapte pe care le credeam a fi de mult apuse.
Hotarul Borloveniului este foarte întins și complex, cuprinzând luncă, dealuri, pădure, pășuni, pășune alpina, cursuri de apă. Este un hotar întins, considerând și faptul că în cursul istoriei sale Borloveniul nu a trecut de o mie de locuitori și de fapt, majoritatea vremii a avut mai puțini. Modul în care este împărțit hotarul arată vechimea lui iar anume așezăminte sociale și economice dovedesc statornicia impresionantă. Fără îndoială că detalii și aspect exterior s-au preschimbat în cursul vremii, dar aceasta este mai degrabă tinator de decor, de ornamentatie și nu afectează esența. Aceste modificări de decor țin de un proces care este comun tuturor comunităților omenești; ”reinventia” lor periodică, legată de nevoile momentului istoric dar esențialul, matricea arhetipală, s-a păstrat neschimbată, ca o coarda de cârtiță, vie și pulsând de vitalitate.
În primul rând este limpede că așezarea satului în actuala vatră s-a făcut relativ târziu, probabil pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Această așezare a fost rezultatul ocupării Banatului de către trupele imperiale de la Viena și a fost parte din planul austriac de a stăvili incusiunile otomane prin organizarea “graniței” militare în Banatul de munte. Dar rânduielile anterioare, străvechi, s-au păstrat ca realitate vie și semnificativă. Cea mai puternică dovadă sunt morile Borloveniului. Ele încep cam la trei kilometri amonte de actuala așezare, de la locul numit și azi, ”vatra satului” și continuă până la ultima moară, așezată ceva mai jos de actuala poziție a satului, ”moara vaiala”. Între ele mai sunt încă două mori, ’moara țărănească”, având mersul roții “pe stânga” și deci nimerită pentru vrăji și moara “de-a parte”. Aceste mori deserveau anume grupuri de familii din sat, în devălmășie, grupuri care corespundeau vechilor pâlcuri de case ce alcătuiau satul.
Vechile pâlcuri, înțelept așezate în mini-depresiuni, umbrite și păzite de codru erau, Vlașca, Zăcători, Leu, Cervinecea, Sopoteanu, Salin, Sfarleac. Acolo erau rosturile economice ale oamenilor și acolo au rămas “colibele” lor, care nu erau doar locuințe sezoniere, ci case în bună regulă, cu încăpere de dormit, bucătării, grajduri, șuri, ba chiar și cazane de fript țuică. Acest sistem de agricultură, cu locuința auxiliară, este cel mai complex sistem de exploatare agricolă cunoscut la Români. Aceste “colibe” sunt și azi realitate vie. În una dintre ele, a lui Petru Mentă, fratele lui Ion Banus am făcut și popas.
Era acolo bună rânduiala și ospitalitate românească, cuptor mare care putea da căldură Iarna și într-un colț era pușca lui nea Petre, mare vânător. Acea colibă era așezată în una dintre sub-văile de care vorbeam și care toate converg și urcă, din treaptă în treaptă, spre “culme”, spre cumpăna apelor și spre ‘plai” care duce, încet, încet spre Semenic. Înspre acolo sunt codrii seculari, în care nu a intrat securea, apoi pășune alpină mângâiată de vânt unde, brusc, izvorăște Nera, atât de rece încât contactul cu apa pare să ardă.
Una dintre sub –vai este și Sfarleacul, unde familia mea maternal avea sălaș și pământ. Acolo “Taica”(colonelul K.u.K Romulus Boldea) alcatuise o frumoasă gospodărie.
La Sfarleac am ajuns ocolit, urcând mai întâi la satul slovac Sumita, singura așezare alogenă din Almaj și ea de dată târzie, circa 1830 și apoi, mergând pe hotarul care separă Sumita de Putna am ajuns în vârful Sfarleacului.
De acolo Sfarleacul se deschide spectaculos și, la un moment dat, casa Boldea stăpânea acolo circa 60 de hectare de livadă, pășune, pădure. În acel loc Romulus Boldea a clădit o frumoasă cabană în stil tirolez cu pod,pivniță și acareturi,și tot acolo plantase poate cea mai frumoasă livada cu pruni de Vară din Almaj. Drumul Sfarleacului cobora prin păduri străvechi până în drumul care unea Brazu(Borlovenii Noi) cu Prigorul. Acel drum al Sfarleacului este acuma de tot dărâmat, așa cum este și livada ,”exemplu” al binefacerilor comuniste. Dar între războaie drumul era bine întreținut, chiar dacă era abrupt și la coborâre, carele încărcate trebuiau să pună două sau chiar “piedici”. În 1930 Romulus Boldea a plătit pe Vasile și Zeica Florea, doi țigani românizați din Borloveni, să repare drumul. Au făcut reparația temeinic,folosind dinamită, lărgind drumul și consolidând podețele. Ulterior ,cei doi,au fost pe rând “frizerii” lui Romulus Boldea.
În cursul drumului făcut la Sfarleac cu Ion Banus, am văzut modul în care natura cotropește tot ce îi stă în față. Acolo nu se mai vedea urmă din cabană clădită în 1930. Am coborât spre Breazu pe drumul pomenit și care este străjuit de pădure masivă, în care se pot vedea fagi seculari, uriași și într-o liniște de catedrală, care intimidează și inspiră. În vremea coborâșului am fost prinși de o ploaie de Vara, scurtă dat intensă și ne-am adăpostit sub ramurile unui gorun mare. Acolo, din traistă, Ion Banus a scos pâine, roșii, brânză și nici azi nu îmi explic de ce acea gustare rapidă a avut un gust fără egal. Vorbind de drumurile sătești câteva observații sunt necesare.
Drumurile nu sunt abstracții, ele sunt realități utilitare și sunt întocmite într-un anume scop și, în această înțelegere drumurile țărănești erau orice dar nu erau menite să acomodeze mofturi “romantice” sau turistice. Drumurile țărănești erau făcute pentru a fi folosite de oamenii locului pentru nevoile vieții. În această înțelegere drumurile țărănești din Borloveni își împlineau și împlinesc rostul cu prisosință. Rostul acestor drumuri era practic și deci ele nu priveau un confort, care astăzi este de fapt o extensie a stări de lene. Erau drumuri care de regulă îngăduiau ca două care să treacă unul pe lângă altul. Ele erau întreținute de obște, curățate, șanțurile laterale întreținute și podețele consolidate. Aceste drumuri țărănești, căi de comunicație tradiționale, stau în contrast cu drumurile “stăpânirilor”, semeț și agresiv făcute. Drumurile “stăpânirii” aveau ca scop controlul populației, iar drumurile țărănești au ca scop viețuirea pașnică a oamenilor. Drumurile “stăpânirii” sunt răni făcute pământului, iar drumurile țărănești sunt expresia conclucrării dintre creatură și Creație.
Aceste drumuri uneau și unesc pășunile, livezile, arăturile, morile din tot hotarul în chip armonios și înțelept. Aceiași armonie și cuminte împărțeală poate fi văzută și în alte detalii.
În cursul umblărilor în cuprinsul hotarului, Ion Banus mi-a spus că “lunca” satului, în anii de demult, era inundabilă și colcăia de pești, pe care îi pescuiau în abundență locuitorii. Această explică de ce în Borloveni există și acuma o abundență de unelte de pescuit și asta în condițiile în care peștele nu mai este. Căci prin indiguirea și regularizarea cursului Nerei, făcută de sub stăpânirea austriacă, volumul de pește a scăzut dramatic.
În cursul preumblărilor, întotdeauna, și la venirea și la plecarea din Borloveni, câteva ceasuri colind prin cimitirul satului, ”mortaria”.
Este așezat în marginea “grădinii de sus” a casei Boldea și cuprinde o suprafață destul de mare. Este un cimitir “prietenos”, primitor, cald. Nu este un loc care să inspire teamă, este un petec de pământ a cărui frumusețe se zărește prin har.
Hotarul Borloveniului reflectă condiția românească ca loc în ‘calea răutăților”.
Siliți să trăiască în comunități mici și cu mijloace de apărare limitate, Românii s-au adaptat, s-au înfrățit cu locul, cu locul care îi putea hrăni, ocroti, și dărui pace. Pentru cei din afară, pentru năvălitori aceste “locuri” era inaccesibile, până la un punct fizic și mai ales ele rămâneau fără folos practic. Erau locuri depărtate,anevoie de străbătut și pentru a căror jefuire ar fi fost necesar un efort disproporționat cu eventuală pradă.
În acest fel este lesne de înțeles de ce Românii nu apar în izvoarele istorice decât târziu. În izvoarele antice și medievale apar întotdeauna situațiile nefirești, excepționale. Aceste izvoare istorice nu menționau starea firească și obișnuită și deci nu pomeneau pe oamenii “locului”. Această populație băștinașă, din veci a locului, în cazul nostru Românii, își duceau existenta lor profund ortodoxă în văile ferite de cruzimea năvălitorilor.
În veștmintele lor albe, sacerdotale, în care arau și pământul, țăranii Români, în hotare ca cele ale Borloveniului, așteaptă cu neclintită credință, azi că și ieri, făgăduința făcută celor drepți; ”Cele ce ochiul nu a văzut și urechile omului n-au auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El.”(Pavel I Corintieni,2-9)
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
10 septembrie, 2018