Răstignirea sau crucificarea era o forma extrema de execuție a celor mai periculoși adversari sau celor mai răi dintre răufăcători.
Execuția consta în legarea sau țintuirea victimei pe un “stâlp” vertical sau pe un stâlp vertical prevăzut și cu o bară orizontală pentru prinderea brațelor extinse ale victimei. În greacă execuția se numea “stauro”, iar în latină, ”cruci figere”.
Așa cum ziceam crucificarea era o forma extremă de execuție și ea era considerată atâta de crudă și umilitoare încât cetățenii Romei, prin lege, nu puteau fi executați prin “crucificare”. (De aceea Sfântul Pavel, care era cetățean al Romei, a fost executat prin decapitare.)
Execuția prin “crucificare” cuprindea un întreg “ceremonial”.
Victima era întâi biciuită cu “flagellum”, bici cu mai multe limbi prevăzute la capăt cu “arșice” sau bile de plumb. Această biciuire arunca victima în stare de șoc și producea și o considerabilă pierdere de sânge. Apoi, victima, era dusă la locul execuției și silită să poarte “crucea”, obiectul torturii finale. Crucea întreagă avea cam o suta și treizeci de kilograme și, aflată în stare de șoc, victima nu ar fi putut-o duce. De aceea, cel mai adesea, victima ducea doar brațul orizontal al crucii, ”patibullum”, care avea “doar” circa 30-40 de kg. greutate. Ajuns la locul de execuție victima era dezbrăcată complet și apoi legată pe cruce. De regulă brațele, extinse, și picioarele erau legate de cruce dar adesea, pentru a spori tortura, în încheieturile mâinilor și picioarelor erau bătute piroane. Ele erau bătute cu “grijă” să nu rupă artere care să facă, prin pierderea de sânge, moartea rapida. Piroanele erau bătute în încheietura mâinilor și nu în palme, căci, sub povara corpului, palmele s-ar fi sfâșiat. Apoi crucea era înălțată vertical. Durerea din acel moment era atâta de atroce încât victima își pierdea controlul sfincterelor și lichidul biologic tâșnea în râsul participanților. Căci crucificarea urmarea nu doar chinul fizic, dar și cel psihologic, umilirea, batjocorirea, distrugerea oricărei intimități. Uneori, pentru a prelungi agonia, se punea și un soi de “suport” pentru picioare. Cu vârful degetelor de la picioare victima afla un minimal suport care nu făcea decât să prelungească agonia. Durata supliciul depindea de condiția fizică a victimei, de starea vremii și de intenția călăilor. Căci o crucificare era făcută, de la început și până la sfârșit, de același detaliu militar, grupa de soldați, cel mai adesea comandați de un centurion. Acel detaliu trebuia să rămână în serviciu activ pana la moartea victimei. Uneori, pentru a grăbi moartea, celui crucificat îi erau zdrobite fluierele picioarelor, era lovit în piept sau, un foc cu fum mult era aprins la piciorul crucii pentru a sufoca victima. Moartea provenea din pricina deshidratării, cardiac arest, embolie pulmonară și mai ales asfixiere. Asfixierea se producea într-un mod absolute sinistru. Victima, extinsă pe cruce, trebuia, ca să respire, să se “tragă” în mâini. Acest efort era enorm și de fiecare dată însoțit de dureri atroce. În final, epuizată, victima nu mai avea puterea să se “tragă” în mâini și atunci, în decursul unor minute crâncene, se asfixia, se îneca.
Aceasta a fost calea prin care Mântuitorul Lumii, Hristos Dumnezeu a fost ucis de oameni.
Despre aceasta moarte a Fiului Omului ne vorbesc nu numai Evangheliile dar si izvoare istorice laice (Tacitus, Josephus Flavius) dar poate cel mai răspicat ni se vorbește despre Moartea Mântuitorului într-un Psalm profetic al Împăratului și Proorocului David, Psalmul 21.
“Înconjuratu-m-au viței mulți, tauri grași m-au înconjurat’ (Ps.21,12)…”străpuns-au mâinile și picioarele mele”(18)…”numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți.’(19-20)…”izbăvește de sabie sufletul meu și din gheara câinelui viața mea”(22) “Viața mea”, tradus literal, înseamnă, ”ceea ce ține de ființa mea cea mai dinăuntru, intimitatea mea”. Căci, cum spuneam, chinul sufletesc al crucificării era la fel de mare ca și cel fizic. În acestă moarte chinuitoare a ales Hristos Dumnezeu să mântuie lumea. Ca Om Hristos Dumnezeu s-a coborât în cele mai de jos, s-a născut într-o peșteră și într-o iesle și a murit pe cruce. S-a smerit pe sine până la capăt,” ca s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om,/S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce/Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit nume care este mai presus de orice nume” (Sf.Pavel,Filipeni,2:7-9). De un lucru trebuie sa fim foarte conștienți.
Mântuitorul a suferit ca un om Calvarul. Aceasta înseamnă că a suferit întreaga durere, întregul chin și însăși moartea. Mântuitorul a suferit chinul și moartea ca un om, dar a Înviat ca Dumnezeu și prin asta ne-a dat garanția propriei noastre învieri.
Smerindu-Se pe Sine Hristos Dumnezeu ne-a dăruit exemplul Sau și ne-a dat Crucea Sa ca să o slăvim și să ne putem mântui prin ea. Prin aceasta pavăză și stând fără șovăială în sânul Bisericii Ortodoxe și noi putem birui păcatul, moartea și putem deveni cetățeni ai Raiului.
HRISTOS A ÎNVIAT!
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
25 aprilie 2019