Prezența noastră în această lume este scurtă și de fapt este o încercare, cel mai adesea dureroasă, în planul veșniciei. Să ne aduce aminte mereu de acest provizorat este o obligație și o condiție de a ne așeza starea pe făgaș bun. Amintirea “morții” nu este o acțiune morbidă, este un act salutar. Această conștiință, a celui mai inevitabil moment din existenta pământească, moartea, este călăuză și cale de a așeza lucrurile în adevărata lor ierarhie, este modalitate sigură de a nu fi legați de realitățile acestei lumi care sunt provizorii.
Existența noastră, a tuturor și a fiecăruia, se desfășoară, poate fi divizată, între trecut, prezent și viitor. Este împărțire mecanică și de fapt convențională, căci existența noastră nu este înșiruire cronologică sau, oricum, nu ar trebui să fie. Ea nu este nici suma „realizărilor” noastre, repede sortite uitării, ea este suma trăirii noastre morale consecvente. Existența noastră ar trebui să însemne ființare, viețuire cu rost și pentru noi și pentru cei din jur. Dacă ne uităm la împărțirea cronologică de care pomeneam o să vedem că ea este foarte seacă. Trecutul nostru, bun sau rău, nu îl putem schimba, cel mult și asta foarte rar, putem învăța câte ceva din el. Despre viitor știm încă mai puțin. Viitorul înseamnă visare, cel mai adesea în termeni ideali și deci fără legătură cu realitatea, sau înseamnă proiectarea unor stări prezente și care sunt întotdeauna provizorii. La asta se adaugă faptul că nu știm de fel dacă acest viitor îl vom avea. Durata existenței noastre pământești este foarte incertă și se află sub o altă voință și alt plan. Deci singura clipă în care avem puterea de a înfăptui ceva, de a face o diferența între bine și rău, este acuma, în secunda cea repede trecătoare. În aceste împrejurări se pune întrebarea care poate fi motivația acestei realități? Iar răspunsul este tulburător.
Aduși în existența din dragostea infinită a lui Dumnezeu și socotiți „coroana” lucrării Lui, rostul nostru nu este aici, în lumea asta, rostul nostru este în veșnicie, în prezența Divinității. Din această cauză, darul cel mai de preț cu care am fost înzestrați, libera voie, libertatea de a alege între bine și rău, acest dar fără egal, trebuie folosit și modul în care îl folosim ne așează în veșnicie, alături de Dumnezeu sau în „întunericul din afară”. În aceasta înțelegere trăirea, simțirea „clipei” este obligatorie și mântuitoare. Doar așa ne vom putea împlini „destinul”.
„Destinul” în ultimă instanța înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduși în ființă. El este eminamente personal, unic, irepetabil și, că urmare se înfățișează în forme infinite. Mai înseamnă că fiecare „destin” omenesc este nu foarte important, este întotdeauna cel mai important, căci are rost unic în planul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie cel mai puternic îndemn la smerenie, la înțelegerea că doar în comuniune a dragostei unul cu altul vom putea împlini „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”. Nu există altă cale. Dincolo de aceste generalități, împlinirea destinului înseamnă opțiunea pentru bine și refuzul răului. Cu cât această opțiune este mai categorică,mai mare și mai răspicată va fi consecință existenței noastre,mai exemplară. Că așa este, cu exemplară, fără egal modestie și elegantă ne-o arată viețile sfinților.
Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, au făcut tot ce era cu putință spre a fugi de slava lumii. Rezultatul a fost că, după veacuri numele lor sunt cinstite, închinate, iubite și ajutorul lor cerut. Spre a da un singur exemplu.
Sfântul Antonie cel Mare s-a nevoit în adâncul deșertului Tebaidei vreme de o sută de ani și el este azi cunoscut în toată lumea creștină. Mă întreb câți dintre cei care se roagă către Sfântul Antonie cel Mare ar putea numi fie și numai doi dintre Împărați Români ai acelei vremi! Deci, din punctul de vedere al însemnătății unei existențe, fala lumii contemporane nu înseamnă nimic, este pulbere și vis. Rostul nostru este să fim buni și atașați Ortodoxiei și așa vom primi și „omenia” și viața de veci.
Căci nu trăim singuri, trăim în comuniune și în comuniune specială, suntem parte dintr-un Neam și aparținem unui loc. Poate nimeni nu a înțeles mai frumos, mai elegant mai deplin acest adevăr că țăranii Români, cei care garantează existența cu rost a Neamului Românesc. În această înțelegere trebuie să știm că suntem verigă dintr-un șir a cărui vechime nici măcar nu o putem bănui. Avem obligație și față de strămoșii, care ne-au adus până aici, dar și pentru copiii pe care trebuie să ii creștem, Ortodocși și Români.
Mai trebuie să înțelegem că fiecare generație are de dus „lupta” ei și nu cea de ieri ,pe care au dus-o strămoșii noștri. Dar ceea ce ne leagă între noi, ceea ce leagă generațiile între ele, este trăirea în duh și încă mai exact în Duhul Sfânt cel căruia îi spunem,” care, pretutindenea ești și toate le chivernisești”. Doar așa ne putem afla și împlini rostul în scurta trecere pe pământ.
Iar acest rost este de a păstra Familia și Neamul în tradiția lui creștină Ortodoxă, și deci cuvincioasă. Să nu ne abatem, să nu ne lăsăm păcăliți și mai ales să știm că ajutorul lui Dumnezeu este lângă noi mereu: ieri, azi, întotdeauna.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA
13 iulie 2020