Dicționarul Explicativ al Limbii Română definește în următorul chip starea de alibi: „alibi, dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la dată săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se află în altă parte decât la locul săvârșirii faptei învinuite.” În ce privește învinuirile penale, faptele care cad sub incidența codului penal, un “alibi” poate fi relativ lesne acceptat sau tăgăduit. Dar în ce privește condiția în care ne aflăm în referire la stări morale generale, la felul în care suntem implicați sau nu într-o criză spirituală majoră, ”alibi”-ul este mai greu, sau direct cu neputință, de stabilit. În asemenea crize morale aproape toți suntem “complici”. Fie ca părtași , fie ca luptători împotrivă și, din această cauză, toți și fiecare trebuie să acționăm cu maximă responsabilitate căci, miza, este rostul nostru existențial, al tuturor și al fiecăruia.
Fiecărei generații îi este dată propria Cruce și în termeni concreți, istorici, Ea a purtat diferite nume: năvălirile migratorilor, războaiele de tot felul, epidemii, Otomani, comunism, etc. Iar fiecare trăitor a avut de făcut o alegere concretă, exactă, între bine și rău și în contextul specific în care i-a fost dat să trăiască. (A „lupta” contra unui comunism care nu mai există este o prostie, risipă de energie spirituala și dovadă de mândrie absurdă,fără rost). O alegere, în funcție de care, fiecare, a avut de dat samă atunci și în veșnicie. Dacă vom păstra în minte aceste adevăruri fundamentale vom înțelege că actele, fiecare dintre ele, existenței noastre, au o importantă copleșitoare pe care adesea nu o cuprindem cu gândul (cum spunea Ernst Junger, copiii nu își dau seama că în miza cu care se joacă, boabele de fasole, se ascunde, în fiecare,o minune).
Existența umană poate fi rezumată ca fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei,cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia, mai bine zis obligația, de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. Este consecința faptului că suntem înzestrați cu liber arbitru sau, mai direct spus , »suntem condamnați la libertate ». În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău este formă de vitejie și fermitate morală.
Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați ‘la putere” vor fi pomeniți ca „buni” numai în măsura în care simt și urmează cursul istoriei. Conducătorii sau instituțiile, care își închipuie că pot manipula „poporul” sau direcția istorică, sunt sortiți ca iute să afle că ei gândesc anapoda. În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice întotdeauna dispar că un vis urât. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză, în momentele de „definiție” toți cei care au o părere trebuie să o rostească, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a stă complice răului. Nu există iertare pentru tăcere!
Nu există iertare pentru tăcere mai ales azi când miza luptei este identitatea persoanei și „locului” sau anonimatul degradant al „individului”, simplu număr soci-economic, sau prostul gust al „globalismului”. Este opțiunea între Tradiție, Credință, Neam și Familie și între « globalism », »sorosism », »familia alternativă », și « demonism ».
Ceea ce este în cumpănă azi este însăși identitatea Neamului, existența lui cu rost și viitor sau dispariția lui într-o masă fără formă, fără semn, fără semnificație. Suntem martori și participanți poate la cea mai mare crimă din istoria omenească, încercarea de a ucide sensul existenței. În această luptă,pentru viața Neamului sau distrugerea lui, toți suntem părtași, toți suntem complici.
Într-un poem profetic, »Alibi », care a și sugerat titlul acestui articol, poetul Ștefan Augustin Doinaș,spunea: »Ce flamura să punem pe cetate ?/Unde să mergem ? Orice drum e-nchis./Ca Dumnezeu, prin ubicuitate,/suntem complici la tot ce-a fost ucis. ? Complici-ai cui ?/Ah,înfundați cu cârpe/gâtlejul meu-să nu mai pot vorbi !…/Cei nenăscuți în mândra noastră stirpe/dorm liniștiți :ei au un alibi. ».
În actualele împrejurări nu există și nu poate exista poziție « neutră ». Vom fi sau de partea Neamului, Credinței,Familiei sau împotriva lor. Din nou să nu ne amăgim, complicitatea la rău va fi nu numai prin participare directă la rău, dar și prin tăcere, prin refuzul de a face ceea ce este bine, de a face ceea ce este în putința noastră, prin lenea de a face ceea ce trebuie făcut și poate fi făcut, din lașitate, din snobism, din prostie.
Iar mai departe, după ce vom face tot ce este în puterea noastră de oameni, Dumnezeu va ști, ca întotdeauna să apere lucrul mâinilor Lui.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
7 august 2019