Există între oameni sentimente care nu pot fi explicate și cuprinse în cuvinte. Nu putem spune “de ce” iubim casa părintească, mai înainte de a putea vorbi; ”de ce” iubim satul strămoșesc, mai înainte de a scrie, ”de ce” ne iubim copii, chiar și când nu știm scrie sau citi. Între aceste iubiri, care nu se pot exprima complet în vorbe, este și dragostea de Neam și Tară.
În aceste sentimente se află tărâmul în care ființăm, în care ne mișcăm, în care merită să trăim și merită să murim.
Iar asta este datorat faptului că mai înainte de a putea explica rațiunea dragostei de aceste lucruri, pentru aceste lucruri avem loialitate, atașament și capacitate de jertfire. Sunt unii care au explicat, mai mult sau mai puțin complet, aceste sentimente, dar sunt incomparabil mai mulți cei care le-au trăit și trăiesc și care pentru ele, fără emfază, au făcut jertfa supremă. Iar aici trebuie să observăm un lucru foarte interesant.
Oamenii, între altele, se despart în “pesimiști” și în “optimiști”. De foarte multe ori a fost interpretat acest lucru ca însemnând că unii cred că totul este în negru și alții că totul este în alb. De fapt nu este chiar așa.
Pesimistul crede că totul este rău, mai puțin el, care este bun și are dreptate. Iar optimistul crede că totul ar putea fi bun, mai puțin pesimistul și părerile sale. În această înțelegere vom vedea că pesimistul va fi întotdeauna un anti-patriot. În mod “cuminte” el va explica nu numai că toate lucrurile sunt rele, dar că ele nici nu pot fi altcum decât rele. Un “optimist” dimpotrivă, deoarece crede că lucrurile pot fi bune, și va încerca să le facă bune. Un pesimist este un distrugător static prin excelență, iar dintre “optimiști” se aleg cei care mișcă lucrurile înainte și fac viitorul posibil. Probabil că niciodată nu s-a văzut acest lucru mai clar, în Istoria Românilor, ca în anii 1914-1918.
Din punct de vedere faptic situația generală nu putea fi mai nefavorabilă decât era pentru Romani.
Romanii se aflau strânși între două Imperii foarte puternice și care aveau pentru Români strict sentimente potrivnice. În 1914, din punct de vedere “real”, nimeni nu putea crede că vreunul dintre aceste Imperii va acomoda interesele României. Situația a devenit, în anii imediat următori, încă mai dramatică.Țara a intrat curajos în război, în 1916, dar trupele Române au fost zdrobite. Iar, după ce Rusia bolșevică va încheia pacea cu Germania, în Martie 1918, pur și simplu eliminarea României de pe hartă devenise, nu o posibilitate, o foarte apropiată probabilitate. Dar iată că doar câteva luni mai târziu Românii din tot locul, din Vechiul Regat, din Ardeal și Banat, din Bucovina și Basarabia, se vor găsi uniți într-o Românie Mare pe care doar poeții și idealiștii o mai contemplau ca posibilă. Fără îndoială că atunci și-au adus aportul oameni providențiali, și citez câțiva: Ioan I.C. Brătianu, Tache Ionescu, Barbu Delavrancea, Dr.Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Iancu Cavaler de Flondor, Pantelimon Halipa. Dar acei oameni împlineau un vis care vreme de sute de ani fusese stropit cu lacrimi și cu sânge de atâtea și atâtea generații românești. În mod miraculos în 1918 visul devenea realitate. Poate nimeni nu a spus adevărul mai concis și mai răspicat ca un politician bănățean, Sever Bocu: ,,România Mare,Dumnezeu a făcut-o”. Acesta este adevărul, rugăciunea strămoșilor și jertfa lor a făcut cu putință unirea cea mare din 1918.
Sunt acuma o sută de ani de atunci.Țara este pradă unor agitații care, în cea mai mare măsură, sunt provocate de oameni răi din afară și prin nătărăi din interior. Aceste vremi grele vor trece. Sunt încredințat că Dumnezeu va păzi ca generațiile viitoare de copii din Borloveni să continue să se scalde în “Balta Neagră” și că în continuare pivele vor “pușca” în avlia Bisericii din Borloveni vestind Învierea Mântuitorului și a noastră. Dar astzi trebuie să sărbătorim căci, ”aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne veselim și să ne bucurăm întrânsa.”
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
30 noiembrie, 2017