Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.
Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.
Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…
Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.
Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.
Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii.
Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib I. Mihăescu.
După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise. Era perioada când Poezia ţinea de foame. Îmi amintesc…
*
Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.
Chemat la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.
Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.
Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu). (…)
În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.
Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.
Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.
După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală” unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.
La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.
În luna ianuarie a acestui an (2010 n.a.) am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.
Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.
Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. În total am publicat peste 6000 de eseuri, articole de critică literară etc.
Comisia Europeană de la Bucureşti, în 1998, condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.
Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.
Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligii cât şi ai Uniunii Scriitorilor.
Până în prezent am publicat 80 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”, „La braţ cu Andromeda – Viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate şi poveste”, „Veniţi, privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, „Romanţa celui care s-a întors – Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste”, „Visul alb”. Iar acum lucrez la viaţa lui Radu Gyr, volum ce va face parte din seria romanelor „Viaţa scriitorilor între realitate şi poveste”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă. În prezent scriitoarea din Arad, Voichiţa Tulcan Macovei, lucrează la un volum despre viaţa şi opera mea.
–––––––
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
Octombrie 2018