Probleme discuției progresului în artă și jurnalism a început din perioada Renașterii.De câmd a apărut în Veneţia secolului al XVI-lea primul ziar European.. Aici au fost cu adevărat părinţii ziarelor. Aceste gazete scrise de mână se numeau avvisi sau gazettes.
Guvernul de la Veneţia a scos în anul 1556 „Notizie scritte”. Acesta cuprindea informaţii pe subiecte militare, politice şi economice. Aceasta s-a întâmplat în Europa, dar în China a aparut primul ziar din lume. Încă din secolul al II-lea şi al III-lea d.Hr., în China, circulau foi cu ştiri în rândul oficialilor, iar între anii 713 şi 734, „Buletinul Curţii” era scris pe mătase. Informaţiile erau citite tuturor oamenilor.
În România primul ziar a fost „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei.
Analiza privind teoretizarea comparatismului axiologic al progresului în artă și jurnalism a început cu disputa dintre Antici și Moderni declanșată de Perrault în 1687 și continuată sub diverse aspect de toți marii esteticieni, privind problema progresului în artă și jurnalism, căpătând soluții dintre cele mai diverse. De remarcat era că aceștia nu distingeau o mare diferență, ceea ce nu este, spun eu, dintre arta scrisă și arta jurnalistică.
De la Marmier, care sublinia că nu există un criteriu constant privind acest progres, de comparație pentru stabilirea vreunui progres și diferențiere dintre lucrările de beletristică și articolele de ziar, la fel Boileau, care nu aducea complectări în acedt domeniu, iar Diderot marca decadența poeziei și falsul în lucrările jurnalistice, iar Hegel, care prezicea moartea artei prin sufocarea și înghițirea ei de către articolele de presă sau de către conceptul abstract, până la afirmația lui Croce că nu există sensuri pozitive sau negative între arta ca artă și arta jurnalistică, totul echivalându-se în Istorie sau părerea lui Lovinescu, susținător al incomunicabilității estetice a epocilor, toate opiniile pledau-direct sau indirect-împotriva progresului în artă și arta jurnalismului. Obiecțiile celor mai mulți negau progresul în artă indiferent din ce latură venea, artă ca artă, artă ca jurnalism, aveau în vedere o trăsătură reală și cele dintre cele mai însemnate a acestora, unicitatea, faptul că fiecare operă reprezintă un univers constituit, inconsurabil și incomparabil.Marii scriitori, inclusive marii jurnaliști – scria Tudor Vianu- sunt cei incomparabili între ei și nu este cu putință a stabili un progress, o gradație a drumului ce-i desparte. Nu se poate spune că Dante este superior lui Virgiliu și Ariosto lui Dante.
E adevărat, unii critici, gânditori au recunoscut existența unui progress, limitându-l însă la procesul cunoașterii prin jurnalism și artă, spunea Worringer, o parte din aceștia au observant existența unor cuceriri formale fără a le acorda calitatea de indicatori ai unei înaintări, cum a fost Focillon, sau schimbarea principiilor ce stau la baza viziunii artistice, în reportaje, portrete, întâmplări, nu însă într-un sens ascendant, cum susținea Wolfflin, iar același Cunoscut critic și esthetician român, Vianu vorbea despre progress în artă și arta jurnalismului limitându-l însă în cadrul aceleiași serii istorice.
Fără a nega părerile de mai sus, considerăm necesar să precizăm că prin însăși natura artei ca artă și artă ca jurnalism problema nu poate fi tratată pe un plan exclusiv estetic, arta integrându-se- într-un mod specific- ansamblului spiritualității umane, iar apoi întregii vieți sociale.
Al.Florin Țene