Poezia patriotică este înțeleasă ca o lirică în formula patriotică și patriotardă. Există o prejudecată despre această poezie, ea fiind din punct de vedere estetic “mediocră“. Lirica patriotică este considerată ca șirul de exclamații gâlgâitoare, emise de către un poet care ridică în slăvi țara în fraze energice și vitaliste. (Vezi unele poezii ale lui A.Păunescu și Vadim Tudor ).
Nu pot să amendez, condiția literaturii este și elogiul, nu rezultă de nicăieri că ar fi estetic numai ce este negativ. Pot spune că, dimpotrivă. Istoria antică ne exemplifică prin imaginația ce nu nega și veșteji un poet contemporan emoționat de geografia națională, presupunând negarea lui Virgiliu, cu Georgicele scrise de el, pe Teocrit, pe Pindar. Renașterea nu putea să nege romanticii, pe toți aceia în care a răsunat un ecou din mediul fizic nemijlocit.
O anexă la geografia poeziei patriotice este istoria acesteia, ceea ce unora nu le place, fiindcă istoria n-ar fi materie…estetică. Nu înțeleg de unde vine ideea , cred că nu are nici-un temei și o astfel de părere e spulberată cu dovezile evidente ale istoriei literaturilor. Precum, Virgiliu, Sofocle, Ovidiu, Dante, Petrarca, Camoes, pentru a nu mai vorbi de moderni, de la romantici încoace, n-ar exista, esteticește, din pricină că materia literaturii lor este și istorică. Lirica patriotică fiind actuală ea răspunde unei interogații a momentului, parcă ar avea structura unui reportaj liric. Ceea ce ar fi actual n-ar fi estetic, aceasta este idea, contrazisă încă odată de realitatea operei. Se știe că Pindar închina imnuri jocurilor istmice ;i panatenee, contemporane, precum se știe, cu el. Divina Comedie e, la origine, un pamphlet politic, cu o cheie destul de inteligentă în timpurile lui Dante. Camoes zugrăvea, în Os Lusiadas, fracmente de evenimente de o crudă actualitate, pe care le cunoscuse în mod direct. Victor Hugo era prins în fierbințeala actualității sale. Verlaine, Rimbaud fuseseră comunarzi active. Apollinaire a scris poezii de război, la fel au fost activi în contemporanietate Paguy, Claudel și mai ales Whitman. Pot trage concluzia că esteticește, poezia patriotică există și încă sub forma unei literature cu esență estetică de ne cuprins.
Există o concepție despre lirica patriotică ce o înjosește, combinând-o cu aceea a “naționalismului” și a vetusteții.În această situație, chestiunea “talentului “nu o abordăm, fiindcă în acest moment avem poeți atei, chiar eretici, și filozofi mediocrii.Aceasta din urmă nu apleacă urechia la teme, și nu decurge de nicăieri că a gândi filozofic stupid e mai indicat decât a compune poezie patriotică.
Părerile împotrivaq poeziei patriotice nu se confirm: o privire de ansamblu asupra întregii noastre literaturi, indică, originalitatea ei, atracția perpetuă, cultivarea ideii patriotice necesară în acest moment crucial când fenomenul globalizării dezechilibrează societățile naționale, de la medievalele versuri”la stemă “ până la contemporanele melosuri baroce și bizantine, de la epopeile romantismului messianic și până la concretețea direct a liricii politice de azi.
În literatura română, începând de la unele poezii populare, de la Dosoftei, Cantemir, Văcărești, Eliade Rădulescu, Eminescu, până la Păunescu, Al.Florin Țene, poezia patriotică este, în mod precis, una din marile teme în salvarea spiritului iubirii de neam și țară, în perioada marilor invazii din secolul XXI. Patria e conștiința existenței individului într-un spațiu și limbă, este acea înaintare tainică, prin adăugiri de insondabile epoci, ideea de popor: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.” (Tudor Arghezi, Testament, în vol.Versuri, Editura Biblioteca pentru toți, 1927. )
Acest Testament definește poezia pur patriotică, o expresie de inefabil etnic.
––––––––––-
Al.Florin Țene