Zilele trecute am primit de la profesorul Petre Din, un profund istoriograf cu aplicații spre filosofia istoriei, volumul „Primul război mondial-Viața cotidiană și mentalități colective „ , apărut la Editura Napoca-Star, 2019, cu următoarea dedicație: “ Domnule Președinte al Ligii Scriitorilor din România, Alexandru Florin Țene Am onoarea și bucuria de a vă dărui această carte în semn de respect și prețuire pentru modelul de intellectual pe care îl reprezentați în societatea românească. Cu deosebită gratitudine, ss Din Petre, Avrig, 10.09.2019.“
Cartea cu o Prefață semnată de Prof.univ.dr Gabriel Moisa este structurată în 13 capitole, Bibliografie și Summary, are pe ultima copertă câteva rânduri despre autor:”Petre Din este autor a 10 cărți. A publicat 103 studii și articole în difese reviste de specialitate. A participat la 87 de sesiuni de comunicări științifice, naționale și internaționale. În present, Petre Din este cadru didactic la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr” Avrig”.
În introducerea cărții, autorul, “construiește” un tablou asupra evenimentelor petrecute înainte de Primul Război Mondial, numit în vremurile acelea Marele Război, în timpul luptelor, conturează personalitățile străine și române implicate în acele timpuri și evenimente, locurile geografice unde s-au desfășurat cele mai încrâncenate lupte etc.
Nicolae Iorga autorul a peste 1300 de cărți și a 25000 de studii spunea: “„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.“ Autorul cărții de care facem vorbire face istorie predând-o la elevi și scrie istorie pentru generațiile viitoare.
Sensibilitățile, opțiunile, atitudinile premergătoare Primului Război Mondial ale lui Octavian Tăslăuanu care a militat pentru unirea teritoriilor locuite de români cu Regatul României, sunt abordate cu empatie de autor. TASLAUANU Oct. C, se naște la 1 febr. 1876, comuna Bilbor, judetul Harghita – moare in 22 oct. 1942, București.
Fiul preotului Ioan Taslauanu si al Anisiei . urmează cursurile liceelor de la Nasaud, Brașov și Blaj apoi urmează Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București.
În acest capitol autorul face o succintă biografie a intelectualului transilvănean.. Octavian Codru Tăslăuanu – contribuţii la cercetarea Octavian Codru Tăslăuanu (n. 1 februarie 1876, om
Octavian Tăslauanu Octavian Codru Tăslăuanu – contribuţii la cercetarea Octavian Codru Tăslăuanu (n. 1 februarie 1876, comuna Bilbor, județul Harghita – d. 22 octombrie 1942, BucuunAcesta a fost unul din reprezentanţii de marcă ai intelectualităţii româneşti care a militat pentru realizarea unităţii şi libertăţii naţionale. Numele său este legat de revista Luceafărul,
Scrierile sale surprind prin sensibilitate, subtilitate şi ingeniozitate. De o incontestabilă valoare istorică şi literară sunt Spovedaniile care evocă mai ales amintiri şi portrete din copilăria şi adolescenţa sa, şi din perioada petrecută la „Luceafărul”. Spovedaniile, încep printr-o descriere plină de sensibilitate a satului său natal, Bilbor: „Am coborît în largul vieţii dintr-un sat aninat pe crestele Carpaţilor.
Un sat frumos, ca-n poveşti”. „Sufletul meu a luat fiinţă în creierul munţilor, departe de mare… De cum am deschis ochii, mi s-au îndreptat spre piscurile munţilor şi spre cerul albastru care se răzima pe coamele lor”. „Cine se deprinde din copilărie să privească spre înălţimi ajunge să aibă predispoziţii spre idealism (…). Aşa am început să-mi dau seama că pe înălţimi se ajunge cu multă trudă şi cu multe primejdii. Viaţa mea de mai tîrziu – care n-a fost decât o necurmată luptă pentru cucerirea înălţimilor – a dovedit cu prisos acest adevăr. Idealismul a rămas temelia lumii mele sufleteşti, oricîte decepţii am îndurat” Acesta a fost crezul său faţă de care a rămas fidel indiferent de greutăţile întâmpinate în viaţă”. Nichifor Crainic scria despre Tăslăuanu că “dispunea de un talent robust și cald, pus în desbaterea prolemelor de cultură ale provinciei de peste munte. Uneori felul său de a judeca indispunea și stârnea discuții aprinse și polemici fără capăt. Dar nu e mai puțin adevărat că viața literară se înviora și îmbogăția prin asemenea discuții.
O altă personalitată, căreia Petre Din îi conturează un medalion socio-politic și literar este Sextil Pușcariu, pedalând mai mult pe anul 1914.Acesta a fost primul rector al Universității clujene, a creat Muzeul Limbii Române și a altor instituții de interes cultural și de cercetare. Cu toate acestea acesta avea o sensibilitate aparte față de “bunul împărat “, în ciuda faptului că acesta era membru titular al Academiei Române.
Un studiu de caz este cel despre Lucian Blaga, în care autorul se apleacă asupra paginilor de istorie despre naționalismul sârb de prin anul 1914.
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga), de origine aromână. Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu. Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.
A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări. Studii A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.
Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu. Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernăuțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul. După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu. Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc. În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.
În memorile sale Lucian Blaga, așa cum subliniază profesorul Petre Din, a sesizat semnificația momentului istoric al războiului, șansa oferită României de a elibera Transilvania și a se uni cu Țara.
Aspectele vieții cotidiene și ale mentalității colective românești din timpul Marelui Război sunt redate cu mare acuratețe și acribia unui sociolog. Cu o oarecare empatie scrie despre Vasile E.Moldovan care a înfințat organizația “Garda Demnității Naționale”, făcând premoniția în ziarul lui Constantin Mile Agevărul intrării trupelor românești pentru eliberarea Transilvaniei.
aşii actorilor politici din Transilvania spre realizarea actului de unire cu România de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia
Înfăptuirea Marii Unirii de la 1 decembrie 1918 s-a realizat datorită elitei politice din Transilvania, precum şi partidelor politice care au pus în operă idealul unirii. În acest sens, „în septembrie-octombrie 1918 s-au pus bazele colaborării între Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi conducătorii social-democraţi, în vederea constituirii unui Consiliu Naţional Român. La 29 septembrie/12 octombrie s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, cu participarea lui Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ion Ciordaş şi alţii. S-a adoptat Declaraţia de la Oradea prin care se afirma, pe temeiul ideii că fiecare naţiune poate dispune de soarta sa, că „naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură printre naţiunile libere”….. Conferinţa a ales un comitet de acţiune, cu sediul la Arad, din care făceau parte Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu (aflat la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali. Declaraţia de la Oradea, care proclama dreptul naţiunii române la autodeterminare şi conţinea ideea extrem de importantă a convocării adunării naţionale, a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită, marcând intrarea mişcării de eliberare în faza sa decisivă.
La 18/31 decembrie, la Budapesta, s-a alcătuit Consiliul Naţional Român General, compus din 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad) şi 6 oameni ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu)4. Activitatea Consiliului Naţional Român Central a fost susţinută de importante organe de presă ca Românul, Drapelul, Glasul Ardealului, Adevărul, Gazeta Poporului, Telegraful Român, Unirea, Ziarul „Românul” a reapărut la 26 octombrie/8 noiembrie 1918 sub direcţia lui Vasile Goldiş, răspunzând cerinţelor imperioase de informare şi mobilizare a populaţiei româneşti. Ziarul a avut un rol deosebit în acest sens prin publicarea documentelor programatice ale Consiliului Naţional Român Central, prin relatarea şi comentarea evenimentelor, prin îndemnurile la împlinirea dorinţei supreme a neamului nostru5. Vasile Goldiş a fost membru al Partidului Naţional Român şi a solicitat autonomia politică în parlamentul de la Budapesta, prin care se cereau drepturi politice cu privire la autodeterminare, însă maghiarii au refuzat propunerile. Astfel, Vasile Goldiş publică în ziarul „Românul” Manifestul adresat naţiunii române în care se aminteşte de dorinţa românilor ardeleni de a se uni cu România.
Consiliul Naţional Român General a fost recunoscut de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Senatul Militar Român, care a pus la dispoziţia Consiliului pe cei 50000 de militari aflaţi în capitala Austriei. Bisericile româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, au recunoscut Consiliul ca „un guvern provizoriu al naţiunii noastre, ca „cea mai înaltă autoritate a poporului român”. La declanşarea Primul Război Mondial, Iuliu Maniu nu a semnat declaraţia guvernului de la Budapesta cu privire la intrarea României în război de partea Austro-Ungariei; fruntaşul ardelean a fost totuşi încorporat şi trimis pe front în Italia, începând cu anul 1915. În acest fel, Maniu a evitat să declanşeze un conflict cu guvernul de la Budapesta, dar a avut întâlniri cu membrii Partidului Naţional Român cu privire la acţiunile ce urmau să fie desfăşurate pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Iuliu Maniu a format pe 30 octombrie 1918 şi a condus Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena. Consiliul a lansat la 6 noiembrie un Manifest, prin care miliarii români erau chemaţi, fără întârziere, la biroul CNR”. Astfel, luna noiembrie marchează preluarea guvernării acestor teritorii de către reprezentanţii autorizaţi ai naţiunii majoritare”. Braţul armat al Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena a fost reprezentat de Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români , care a pus la punct organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, care trebuiau să lupte pentru armata română. În acest sens, soldaţii români din armata austro-ungară au fost trimişi la luptă în Transilvania. „Consiliul Naţional Român Central şi-a înfiinţat Consiliul Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite şi legiuni. Gărzile militare erau formate din ofiţeri şi soldaţi întorşi de pe front. Prin grija Sfatului Ostaşilor Români din Viena, organizat de sublocotenentul în rezervă Iuliu Maniu, românii din fosta armată imperială erau îndreptaţi spre ţară”.
Paginile rezervate confruntărilor de la Turtucaia unde a luptat și poetul George Topârceanu sunt fresce dintr-o istorie vie trăită de poet ce și-a povestit întâmplările de pe acest front.Rândurile sunt adevărate analize socilogice privind originea soldaților care luptau pe front.
Turtucaia este o localitate aflată astăzi în Bulgaria, care a aparţinut de România şi care făcea parte din Cadrilaterul redobândit de vecinii de la Dunăre în anul 1940. Localitatea este recunoscută pentru celebra bătălie care a avut loc între 1 şi 6 septembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, între ostaşii români, pe de o parte şi trupele bulgare şi germane pe de altă parte. O bătălie soldată cu un eşec usturător al militarilor români, pierderile omeneşti fiind cifrate la peste 6.000 de soldaţi şi 160 de ofiţeri morţi, 28.000 de soldaţi şi 480 de ofiţeri luaţi prizonieri, plus mii de arme capturate de inamici. Printre soldaţii luaţi prizonieri s-a numărat şi sergentul George Topârceanu, care avea 30 de ani şi îşi făcuse demult debutul scriitoricesc. Experienţa nefastă prin care autorul “Baladelor vesele şi triste” a trecut este povestită în volumul „Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina”, unde zugrăveşte situaţia precară a soldatului român.
“Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei, cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea ostaşului roman, de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă”, notează Topârceanu în amintirile sale. Practic, cartea sa are nu numai valoare literară, ci şi una istorică, Topârceanu făcând apologia soldatului român, neinstruit, dar plin de eroism. “Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor. Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!… Şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător”, scrie Topârceanu. Filologul Mircea Morariu, bloger Adevărul, spune că la Turtucaia, dar şi în prizonieratul ce a urmat Topârceanu a suprins evenimentele cu meticulozitate de reporter, dar şi cu măiestrie stilistică, analizând cartea sa mai ales din această perspectivă.
“Epilogul luptelor de la Turtucaia a fost unul . Nu toţi bulgarii au fost cruzi şi primitivi şi nu toţi s-au purtat neomeneşte cu prizonierii români fiindcă . Între învinşi şi victorioşi s-au stabilit şi scurte, episodice relaţii omeneşti curmate de fatalitatea despărţirii. Războiul presupune însă nu doar camaraderie, ci şi singurătate deoarece . În captivitate se mai întâmplă şi lucruri amuzante, cum ar fi acela că lui Topârceanu însuşi i s-a încredinţat la un moment dat o locomotivă, deşi nu avea niciun fel de calificare de mecanic sau că, într-un spital, un grec s-a prezentat a fi medic, deşi nu era, povestitorul i-a ajuns secretar şi interpret şi printr-un truc cei doi au avut chiar succese”, analizează Mircea Morariu volumul lui Topârceanu.
Amplu studiu al istoricului Petre Din se încheie cu o concluzie:” Anul 1918 a însemnat concentrarea totală a resurselor pentru producția de armament, exploatarea sistemetică a teritoriilor ocupate, raționalizarea resurselor alimentare, creșterea catastrofală a ratei mortalității la tinerii bărbați în statele beligerante, creșterea galopantă a inflației și deteriorarea dramatică a condițiilor de viață în statele ce alcătuiau Puterile Centrale, datorită blocadei navale impusă de Anglia.”
Înainte de a Încheia redau rândurile de la sfârșitul Prefaței semnate de prof.univ.dr. Gabriel Moisa: “În acest context, recursul la noi teritorii de investigație istorică poate conduce la completări fericite ale evenimentului, iar apelul la dezvoltarea cotidianului și mentalităților unei epoci, așa cum face aici Petre Din, contribuie essential la amplificarea fenomenului cunoașterii istorice. “
Terminând de citit cartea mi-am dat seama că istoricul Petre Din face istorie scriind-o, ne fiind de acord cu aforismul lui Otto von Bismarck„E mai important să faci istorie, decât să o scrii.”
Cartea profesorului Petre Din se adaugă la bibliografia autorului ca o pagină fastă a unei trude pe altarul cunoașterii adevărului istoriei României în contextual Europena și a cunoașterii personalităților care au fost implicate în marea conflagrație, pentru realizarea Marii Unirii de la 1918. Fiindcă istoria o fac elitele urmate de popor.
–––––––––
Al. Florin ȚENE