– A inova, aşa cum am procedat prin intextualitate în romanul Insula viscolului înseamnă întotdeauna a lărgi cadrul existent,a devansa prezentul ,dar nu am făcut-o în limitele în care premisele deja cucerite o permit. (Ion Pascodi).
În conservatorismul său scriitorul român se limitează doar la premisele doar cucerite şi la modul de permitere a lor.vai de cel care încearcă să rupă “limitele”. Însă, viitorul dă dreptate întotdeauna celui care a îndrăznit să iasă din conservatorismul acestor premize deja cucerite
–Comunismul şi nazismul sunt două doctrine asemănătoare, una de extremă stânga şi alta de extremă dreapta,ele închid cercul unei viitoare împărţiri în secmente ale doctrinelor politice. Comunismul avea la bază lupta de clasă pentru anihilarea opozanţilor, iar nazismul propăvăduia lupta de rasă, pentru dominarea rasei ariene.
-Se vorbeşte foarte mult despre holocaustul nazist,dar de ce nu se condamnă şi holocaustul comunist? Poate că există în fiecare intelectual occidental o genă a criminalităţii comuniste care influenţează spre stânga atitudinea lor şi a maselor.
-Succesul unei opere de artă depinde de mai mulţi factori: felul receptării artei,nivelul de cultură al receptorilor,felul de interpretare a acesteia şi modul de reflectare a societăţii şi talentul autorului în interferenţă cu intervenţia şi rolul societăţii.
-Nu există opere accesibile sau opere inaccesibile. Valoarea estetică a operei ce cuprinde: profunzimea esenţei, complexitatea structurii, noutatea limbajului, rafinamentul expresiei, polivalenţa sensurilor incluse, nu defineşte accesibilitatea. Între cele două concepte: accesibil şi inaccesibil nu trebuie interpusă o falsă antinomie. Trebuie păstrat raportul între opera de artă şi public.
-Omul, în inconştienţa sa, în prima parte a vieţii se străduieşte din răsputeri să-şi distrugă sănătatea, prin fumat, alcool, excese sexuale, droguri şi activităţi care suprasolicită organismul, sau goanna după înavuţire, ca în a doua parte a vieţii să-şi cheltuie economiile agonistite cu trudă pentru a-şi “repara”sănătatea,dacă se mai poate, distrusă în prima parte a vieţii. Putem compara viaţa noastră cu reflecţia într-o oglindă care inversează imaginea.
-Sartre spunea: poezia înseamnă cine pierde câştigă,eu generalizez, poezia înseamnă neînţelegerea lumii prin suferinţă minus înţelegerea.
-Friedrich Schlegel consemna: Nu poate fi frumos decât ceea ce conţine o relaţie cu infinitul şi cu divinul. Şi mai spunea că poezia însăşi nu e nimic altceva decât expresia pură a acestui cuvânt lăuntric etern, la care mai adaug că este oglindirea sufletului uman în puritatea cuvântului. Fiindcă acesta din urmă nu este altceva decât expresia oglindirii a ceea ce înţelegem şi percepem. Ea este cuvântul şlefuit în care s-au turnat :toată înţelegerea şi ne înţelegerea sufletului uman.
-Un lucru sigur şi uşor demostrat celor care ar putea să aibă îndoieli în privinţa lui este antipatia naturală criticului faţă de poet-a celui care nu face nimic faţă de cel care face-a trântorului împotriva albinei,-a mârţoagei împotriva armăsarului, scria Theophile Gautier, de aceea critica făcută de un creator faţă de un alt creator este echilibrată, de bun gust şi la obiect, faţă de critica aceluia care nu a creat niciodată o operă de artă, care este făcută fără obiecţii pertinente,care este filozofardă, abstractă, mai concret criticul de această factură este precum musca la arat,din bine cunoscuta fabulă. Limbajul critic trebuie să fie bivalent, bastard, straniu şi baroc, care pe lângă faptul că are propria-i utilitate,trebuie să aibă frumuseţea lui. Va venii vremea ca operele literare scrise în secolele trecute să fie înţelese şi “gustate” în secolele viitoare prin critica literară contemporană viitorului.
-Proza este fotografia realităţii scrisă cu sufletul scriitorului, pe când poezia este o muzică de idei armonizată,în timp ce muzica este arhitectura unor sunete într-o construcţie edificată de o ureche muzicală născută pentru acest lucru.
-Filosofia este ştiinţa de dat în leagăn gândul în fuga lui spre curiozitate, şi apoi revine, dar nu de unde a plecat, după care venim şi noi să-l prindem, însă el o ia la sănătoasa. Şi aşa mereu,până când…
II
Teognis din Megora spunea,şi era convins, că divinitatea se exprimă prin poet. Mă întreb,atunci când poetul este ateu, de ce divinitatea îi toarnă în cuvinte înţelesuri? Răspunsul îl aştept de la Divinitate.
-Democrit: cineva nu poate fi mare poet fără înflăcărarea inspiraţiei. Deci, inspiraţia vine de la muze, o spune tot Democrit, iar acestea sunt foarte setoase. Să poată trasmite poetului mesajul trebuie adăpate cu elixirul vieţii,adică cu vin.Numai aşa îmi explic şi îi absolv de vinovăţia beţiei pe acei care se cred poeţi.
-Există în unii ziarişti o răutate atavică. De această boală nu pot scăpa prin educaţie, fiindcă frustrarea de care suferă nu poate umple lipsa de inactivitate şi talent.
-…Poetul e un răsfăţat al închipuirii lui, un nabab şi un risipito de lucruri mărunte, spune Mihai Gafiţa în Flautul lui Marsias. Acceptăm poziţia regretatului critic numai dacă Poezia i-ar aduce un venit Poetului, măcar pentru supravieţuire, altfel poetul este o victimă a sărăpciei şi a închipuirii omului ce priveşte din afară.
-Poezia a devenit o curiozitate fără curioşi.Nu se mai citeşte. Nici.măcar,poeţii între ei. Însă poezia rămâne Doamna artelor şi trece printre noi în vârful degetelor de la picioare mereu înainte,spre viitor. Pe când noi am rămas în tiparele internetului. Ea ne chiamă amăgitor cu degetul.Şi nu ne înţelegem menirea cum noi nu o înţelegem .
-Romain Rolland afirma: Când ordinea înseamnă injustiţie,dezordinea e într-un fel un început de justiţie., este un paradox pe care l-am trecut noi, românii, în timpul dictaturii comunismului şi în perioada de început de tranziţie. Injustiţia”ordinii” comuniste provenea de la nerespectarea Drepturilor Omului. Se proslăvea libertatea, egalitatea şi în numele acestora se comiteau crime ,se proslăvea libertatea şi egalitatea prin dictatura minciunii.
-E înţelept să şti să înţelegi ce asculţi şi să vorbeşti după o gândire profundă şi echilibrată.
-Nicolae Iorga făcând aluzie la valoarea cugetărilor spunea:sunt cugetări care-s stele şi altele simple licurici, minimalizând rolul licuricilor. Dar, eu afirm că atât stelele care călăuzesc spre portul mult visat pe omul călător pe mări şi oceane cât şi licuricii care indică omului puritatea mediului în care trăieşte, sunt stele de primă mărime ce-l conduc pe om spre salvarea de propria-i îndrăzneală.
——————————–
Al. Florin ȚENE
Cluj-Napoca
23 iunie 2019