Zilele trecut am primit de la scriitoarea Mariana Popa din Brașov, pe care o întâlnesc în fiecare an la sărbătorirea “Zilei Limbii Române” organizată de revista internațională STARPRESS și Liga Scriitorilor Români, cartea “Ferestre spre lume-Un altfel de jurnal “, Editura Libris Editorial, Brașov, 2019, însoțită cu o notiță: “Domnului președinte al Ligii Scriitorilor Români, Al.Florin Țene , Cu deosebit respect și prețuire vă trimit cartea mea FERESTRE SPRE LUME, editată în 2019 cu speranța aprecierii ei, Cu înaltă considerație,ss Mariana Popa, Brașov, 15.09. 2019. “
Autoare a 17 volume de poezie, haiku, proză scurtă și reportaj, Mariana Popa, în volumul de care facem vorbire își etalează talentul într-un original jurnal de călătorie, practic, fiind reportaje sentimentale însoțite de poeme scrise cu ocazia vizitării unor obiective turistice încărcate de istorie de pe majoritatea meridianelor lumii.
Volumul editat în condiții grafice deosebite, având o grafică stilizată, semnată de Marcela Rădulescu și Irinel Merlușcă se încheie cu imagini color din diferite colțuri ale lumii vizitate de autoare. Remarc traducerea poemelor în engleză făcută de Delia Cojocaru și Mircea Doreanu (Petra, Etna).
Cartea se deschide cu o Prefață semnată de Doru Munteanu, urmată cu câteva rânduri scrise de autoare, în care face mărturisirea: “Uneori amintirile îmi creează o stare de ieșire din timp.“Cele 30 de reportaje ce sunt tot atâtea oglinzi a unor obiective turistice însoțite de un poem tradus în engleză inspirat de “Fiordurile Nordului “care “m-au legănat într-un peisaj încremenit între ape… “, despre care poeta spune: “Izvorăsc din stâncă/ repezi izvoare, a lor naștere/ ascunsă-i în ani/ precum comoara corăbiilor/ vikinge “(În fiorduri scandinave).
Deschizând cartea mi-am adus aminte de zicerea lui Robert Louis Stevenson care spunea:Călatoresc pentru a ajunge undeva, ci numai de dragul calatoriei. Cea mai mare placere a vieții este să călătorești.”
Despre propria-i carte Mariana Popa scrie: “
Uneori, amintirile îmi creeaza o stare de ieșire din timp. Aducerile aminte încolțesc la vederea unor obiecte, la auzul unui sunet sau la revederea unei culori de floare. Cel mai puternic stimulent al trăirilor departe de casă îl reprezinta fotografiile. In timp ce revăd albume, cuvintele încep să curgă, imaginile fiind adevărate secvențe ale developării amintirii. Foșnetul răsfoirii unui caiet îmi evocă biroul de lucru, cu caietele de poeme scrise ordonat de Pablo Neruda. Mi se parea ireal să pot atinge caligrafia unui laureat Nobel pentru poezie. Acea zi a fost foarte emoționantă pentru mine. Retrăiesc povești, legende. Revăd figuri umane. Se apropie și-mi trezesc anumite cuvinte cheie, adevărat cifru pe care-l deschid, pentru ca apoi să pot să vă ofer trăiri pe meridianele globului pământesc. “
În capitolul “De la Atlantic la Pacific “ autoarea face o incursiune în America de Sud, unde descoperă o Fluidă lume scăldată de cele două oceane. Și aici eul poetei vibrează la cascada Iguazu care are 275 de căderi de apă, dedicându-i un poem. În Chile vizitează casa poetului Pablo Neruda care a primit premiul Nobel. Născut la 12 iulie în Parral în Chile. Pablo Neruda care a decedat în . 23 septembrie 1973 a fost mai întai pseudonimul și, mai apoi, numele legal al poetului și politicianului Neftali Ricardo Reyes Basoalto. Și-a ales acest nume după poetul ceh Jan Neruda.
A scris într-o varietate de stiluri, de la poeme pline de erotism la poeme suprarealiste, istorii si manifeste politice.Pablo Neruda scria mereu cu cerneală verde, deoarece pentru el această culoare era simbolul speranței. Poeta îi dedică un poem în urma căruia: “Un drum a rămas în mine, / în suflet:/ primăvăraticul imperiu al poeziei.”(Acasă la Pablo Neruda). Peste tot sunt muzee, plăci sau inscripții cu citate din Pablo Neruda. Până la urmă poetul nu a fost ucis de militari cum se zvonea, ci a decedat în urma unei hemoragii în casa unde era izolat de regim, asta neîmpiedicând armata să-i devasteze locuința din capitala Santiago, un oraș imens de 7 milioane de locuitori. Autorii au făcut și muncă de dedectiv literar. Au dat peste o antologie de poezie românească realizată de Pablo Neruda și publicată în spaniolă, cu un cuvânt înainte care laudă genialitatea și talentul poeților români. ”44 poetas rumanos” traduși de Pablo Neruda cuprind de fapt poeziile trimise de prrietena sa Veronica Porumbacu, care a făcut o selecție din Arghezi, Beniuc, Bacovia, Blaga, Radu Boureanu, Ion Brad, Ilarie Voronca, Nicolae Labiș, Eugen Jebeleanu, Al. Philiphide și clujeanul nostru Aurel Rău. Poetul chilian considera poeții români frumoși și liberi, cu un potential creativ datorită frumuseții doinei și peisajului mioritic. Pablo Neruda a fost de mai multe ori în România, pe Valea Prahovei, dar și în zone viticole ca Drăgășaniul.În această oglindă sufletească desfășurată între cele două oceane, Mariana Popa își deschide sufletul ce vibrează în câteva poeme pline de matefore despre trăirile pe care le-a avut la Montevideo când “Vântul strigă și îngână/ glasul nălucilor “( Montevideo).
Scriitoarea trăiește în memoria trecutului pe când vizitează Londra, emoționată că se află pe pământul lui Shakespeare și privește lumea prin”Ochiul Londrei. “Aici poeta scrie trei poeme inspirate de istoria locurilor vizitate, și al Druzilor. Aceștia alcătuiesc astăzi o comunitate de aproximativ 500000 de persoane, răspândite între Liban, Siria și Israel. Doctrină religioasă și inițiatică, druzismul își păstrează secretul doctrinei de aproape o mie de ani.
La începutul anilor 1840, poetul Gérard de Nerval începe o lungă călătorie care îl duce până în Orientul Apropiat. Pe parcursul acestui periplu, el intră în contact cu membrii unei comunități religioase secrete, druzii.Europeanul ne relatează ideile cunoscute în epocă: „Druzii au fost comparați succesiv cu pitagoricienii, esenienii, gnosticii și cred că templierii, rozecrucienii și francmasonii moderni au împrumutat multe din ideile lor.”El adaugă că „religia druzilor nu este decât un sincretism din toate religiile și toate filozofiile anterioare”. Ar fi destul de dificil să ne putem face o idee asupra druzismului dacă Nerval nu ar preciza că „religia lor se diferențiază de altele prin faptul că susține că este cea din urmă revelație a lumii”. Printre prozeliții druzi se remarcă, în afară de Darazi, iranianul Hamza, căruia al-Hakim îi acorda întreaga sa încredere. Adevărat tată al doctrinei druzilor, predicator fără odihnă, el îi aduna pe toți partizanii din califat, care vedeau în el ultima emanație a divinității, manifestarea Unicului.În această perspectivă, Hamza se proclamă imam, călăuzitor și purtător de cuvânt al califului. Conform ideilor sale, istoria este ciclică, ea practicând manifestări și ocultări ale Unicului care s-a încarnat de mai multe ori de-a lungul timpului.Profeții Noe, Abraham, Moise, Iisus și bineînțeles Mahomed i-au răspândit cuvântul până la o nouă încarnare, în persoana lui al-Hakim, în anul 408 de la Hegira (1017). Mișcarea druzistă cunoaște o dezvoltare importantă până în 1021; în acest an, cu ocazia unei plimbări prin Cairo, al-Hakim dispare în mod misterios.Atunci Hamza anunță retragerea califului, dar și faptul că va reveni: începe o nouă fază de ocultație. Se pare că din acesta epocă datează scăderea influenței druze în Egipt. Totuși, mișcarea, prin intermediul misionarilor, se răspândise până în Siria.
Atunci când Hamza dispare la rândul său, druzii intră într-o nouă eră, cea a așteptării întoarcerii lui al-Hakim și a imamului său. Ei alcătuiau acum o comunitate sudată, retrasă în munții Siriei și Libanului, care va deveni o societate din ce în ce mai închisă.
Poeta dedică un sensibil poem misterului de la Stonehenge unde enigmaticul ansamblu Stonehenge, considerat drept cel mai valoros monument din Marea Britanie, se află la o distanţă de 130 de kilometri de Londra, comitatul Wiltshire. Construcţia este realizată din piatră, datează din epoca megalitică şi este inclusă pe lista monumentelor protejate de UNESCO. Se crede că ridicarea monumentului a durat peste 2000 de ani, realizându-se in mai multe etape. Arheologii au depistat, tot în acest loc, rămăşiţele unor constructii mult mai vechi. Amplasarea unor piloni relevă funcţionalitatea lor: aceştia susţineau un monument de lemn, cu o vechime estimativă de 8000 de ani. În jurul anului 2600 î.Hr., construcţia din lemn a fost inlocuită cu măreţele construcţii din piatră. Stonehengeul este format din patru cercuri concentrice, construite din 82 de pietre, care sunt plasate în poziţie verticală (denumite menhire) şi orizontală (denumite dolmene). Blocurile de rocă sunt imense, fiecare având înălţimea de aproximativ 6 metri şi greutatea de peste 50 tone. Se presupune că ele au fost aduse pe sănii de lemn, din Câmpia Salisbury, aflată în sudul Angliei, la distanţa de 322 km de Stonehenge. Nici astăzi nu se ştie sigur modul în care au fost transportate şi aranjate în poziţie verticală blocurile gigantice de piatră. În prezent, au fost identificate trei perioade de construcţie ale Stonehengeului:– În prima etapă (in jurul anului 2900i.Hr.) a fost construită partea exterioară a ansamblului, constând dintr-un cerc de lemn inconjurat de un canal cu apă şi un val de pământ.
Tot în Anglia poeta îi dedică lui Shakespeare un ardent poem în care concluzionează: “Cred că veșniciile nu sunt mute! “(Shakespeare în secole transcende ). William Shakespeare s-a născut în aprilie 1564,Stratford-upon-Avon, Regatul Anglieid și a decedat la 23 aprilie/3 mai 1616 în Stratford-upon-Avon din Regatul Angliei a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză și supranumit „Poetul din Avon” (în engleză „Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” („The Swan of Avon”). Din vasta sa operă – parte realizată în colaborare – s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în aproape fiecare limbă vorbită. -a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna și gemenii Hamnet și Judith. Între anii 1585 și 1592, el a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor și proprietarul unei părți a unei companii de jocuri numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain’s Men), mai târziu știută ca „Oamenii Regelui” (King’s Men). Se pare că el s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu. Câteva recorduri ale vieții private ale lui Shakespeare au supraviețuit, și au existat speculații considerabile despre aspecte ca fizicul său, sexualitatea și credințele religioase, paternitatea operei sale dramatice și nu numai.
Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame istorice, genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă până la sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, el a scris în special tragedii, incluzând aici Hamlet, Regele Lear și Macbeth, considerate unele dintre cele mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, el a scris comedii tragice, de asemenea știute ca aventuri romantice și a colaborat cu alți dramaturgi.
Multe dintre piesele sale de teatru au fost publicate chiar în timpul vieții sale, însă în ediții de diverse calități și precizii. În 1623, doi dintre colegii săi de teatru au publicat The First Folio, o ediție adunată din lucrările sale dramatice care le include pe toate, în afară de două din piesele de teatru care doar acum sunt recunoscute ca fiind ale lui Shakespeare.
Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, dar reputația lui nu a crescut la înălțimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, în particular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul XX, munca lui a fost în repetate rânduri recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru. Piesele lui de teatru rămân cât se poate de populare astăzi și sunt permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte culturale și politice în întreaga lume.
Shakespeare, dramaturgul cel mai jucat și mai respectat, inclusiv de către regina Elisabeta, a colaborat cu teatrul Globe, unul din cele mai populare ale epocii Elisabetane, a cărui deviză era „Totus mundus agit histrionem”, reluată în piesa „Cum vă place”, o metaforă a lumii ca scenă de teatru: „All the world’s a stage, / And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances” („Lumea întreagă este o scenă iar bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rînd din ea”).
În Spania învăluită de mistere și acoperită de o “plasă de stele” Mariana Popa își deschide sufletul pentru ca aripile acestuia să o poarte peste tot să vadă și să înțeleagă mirajul acestei țări însorite.
Călătoriile prin Gibraltar, Dubai, Elveția,pe Mediterană, Medeira, Malta, Croația, SUA, Cehia, cu istoricul oraș Praga, Canada, China, cu originalul Hong Kong care în 1842 Marea Britanie a obținut de la împăratul Chinei controlul unei insule pe nume Honk Kong, în scopul de a construi un port pentru navele lor de comerț.
În 1898 Marea Britanie a încheiat un tratat cu China prin care li s-a acordat concesionarea pe 99 de ani a insulei și a câtorva zone din împrejurul ei.
De-a lungul anilor, poziția geografică și legăturile comerciale au transformat Honk Kong-ul într-o mare metropolă. Orașul a devenit unul dintre cele mai mari porturi din lume, centru comercial și financiar de prim rang în lume, având o populație de 7 milioane de locuitori.
În 1997 teritoriul a fost retrocedat guvernului de la Beijing.Acestei localități poeta îi dedică un poem purtând titlul marii metropole.
Călătoria continua în Portugalia la Fatima, “locul pe care mi-am droit foarte mult să-l mângâi cu sufletul…“unde scrie poemul “Pelerinaj la Fatima. “.Atrasă de soarele Tunisiei poeta merge pe urmele romanilor unde s-a turnat filmul Războiul stelelor în anul 1977. Mersul pe cămilă în mângâierea soarelui o inspiră în scrierea unui poem “Undeva în șoaptele serii. “
Grecia țara unde au trăit primii filosofi ai omenirii o impresionează foarte mult. Anfiteatrul în aer liber Epidaurus a produs asupra autoarei o impresie deosebită. Micul sat Epidaur se află la aproximativ 60 km sud de oraşul grecesc Corint. Cu 25 de secole în urmă, Epidaurul era un centru comercial şi religios important.
În ultimele secole, colinele, terenurile agricole şi păduricile de măslini nu ofereau nici cel mai mic indiciu că aici s-ar fi aflat un teatru mare. Totuşi, Panagís Kavadías, un bine cunoscut arheolog grec din secolul al XIX-lea, era convins că aceste coline ascundeau un secret bine păstrat. Curiozitatea lui a fost stârnită de descrierea lui Pausania, ale cărui cuvinte le-am citat mai înainte, şi era sigur că acest peisaj obişnuit ascundea un teatru magnific. În primăvara anului 1881, el l-a descoperit.
După şase ani de muncă asiduă, Kavadías a scos la iveală în urma săpăturilor un teatru impresionant, aproape intact. Potrivit arheologilor, acest teatru a fost construit în jurul anului 330 î.e.n. de Policlet cel Tânăr, un renumit sculptor şi arhitect care locuia în Argos, un oraş din vecinătate. Mános Perrákis, arhitect contemporan, exprimă părerea împărtăşită în general de specialişti când afirmă că teatrul din Epidaur este „cel mai renumit şi cel mai bine păstrat teatru din Grecia“.
Descoperirea teatrului din Epidaur reprezintă un pas important şi pentru arheologie, şi pentru arhitectură. În timp ce majoritatea teatrelor rămase din antichitate au fost parţial distruse sau sunt în curs de restaurare, teatrul din Epidaur a rămas intact de-a lungul secolelor deoarece s-a aflat în siguranţă sub un strat de pământ de peste 6 metri.
Vizitatorul de azi poate să indice cu mare precizie principalele părţi ale teatrului. Orchestra, un spaţiu circular folosit pentru dans şi cor, are de jur împrejur o fâşie îngustă de marmură. Pe jos este pământ tasat, iar în mijloc se poate vedea un altar. În spatele orchestrei se află scena şi parasceniumul, din care n-a mai rămas decât fundaţia. La început, actorii interpretau piesa în orchestră, iar decorurile erau nişte panouri pictate montate pe prisme triunghiulare de lemn, fixate de-a lungul avanscenei, care puteau fi rotite. Cu timpul, actorii au început să interpreteze piesele chiar pe scenă, iar orchestra era folosită doar de cor. Decorurile au fost mutate pe pereţii scenei.
Iniţial, teatrul din Epidaur a avut o capacitate de 6 000 de locuri. În secolul al II-lea î.e.n. a fost extins, adăugându-se în partea superioară 21 de rânduri de locuri, ceea ce a făcut ca numărul total al acestora să fie de peste 13 000. Scaunele din primul rând, rezervate demnitarilor, erau diferite de celelalte locuri, deoarece fuseseră făcute din piatră roşiatică şi erau prevăzute cu spătar. Teatrul din Epidaur este vestit pentru acustica lui ieşită din comun. „Cel mai mic sunet — o răsuflare adâncă sau ruperea unei foi — se poate auzi foarte bine până în ultimul rând“, afirmă profesorul de arheologie S. E. Iakovídis.
Când vizitează teatrul, multor turişti le plac să stea în mijlocul orchestrei şi să recite poeme, să cânte, ba chiar să le spună ceva în şoaptă prietenilor care stau aşezaţi în ultimele rânduri. Ei sunt impresionaţi de modul remarcabil în care este transmis sunetul în toate colţurile acestui mare auditoriu.
Această acustică excelentă se datorează formei semicirculare, de amfiteatru, a teatrului din Epidaur. Ea ne aminteşte de predicile pe care Isus le-a rostit în faţa unor mari mulţimi de oameni aflaţi în amfiteatre naturale — adesea pe coline —, astfel încât putea fi auzit bine de toţi cei prezenţi. — Matei 5:1, 2; 13:1, 2.
În plus, înclinaţia mare a rândurilor de aici reduce distanţa de la scenă la ultimele rânduri. Undele sonore nu îşi pierd aproape deloc din intensitate când ajung la rândurile de sus.
Un alt lucru care contribuie la această acustică bună este distanţa potrivită dintre rânduri. Ea îi permite sunetului să se propage peste tot având acelaşi volum şi claritate. Alţi factori ar fi reflectarea sunetului, deoarece el se loveşte de suprafaţa tare şi compactă a orchestrei şi de rândurile de locuri, calitatea bună a marmurei care a fost folosită, cadrul lipsit de zgomot în care este amplasat teatrul şi vântul slab ce bate constant dinspre orchestră spre spectatori. Grecii din antichitate au dat dovadă de meticulozitate şi dibăcie când au construit teatre precum cel din Epidaur şi, ca urmare, spectatorii puteau vedea şi auzi fără probleme dramele. Drama îşi are originile în sărbătorile legate de fertilitate, ţinute cu ocazia strângerii recoltei şi a culesului viei, precum şi în concepţiile legate de moarte şi renaşterea vieţii. Aceste sărbători orgiace erau ţinute în cinstea lui Dionysos, zeul vinului şi al fertilităţii în mitologie. Se organizau spectacole în care nu numai că erau elogiaţi zeii mitologici, dar deseori se şi spunea o poveste. Astfel au apărut trei forme principale de povestire: tragedia, comedia şi satira. Văzând popularitatea de care se bucurau aceste evenimente, conducătorii oraşelor le-au susţinut, folosindu-se de ele pentru a obţine mai multă putere politică.
Cu timpul, influenţa sărbătorilor dionisiace asupra dramei şi frecvenţa spectacolelor orgiace au scăzut. Căutând noi subiecte pentru piesele lor, celebrii autori dramatici din secolul al V-lea î.e.n., cum ar fi Eschil, Sofocle şi Euripide, s-au îndreptat spre istoria şi mitologia greacă. În urma creşterii popularităţii dramei şi a răspândirii acesteia au fost necesare teatre mari, cum este şi cel din Epidaur. Şi, pentru că cei din auditoriu trebuiau să audă fiecare cuvânt din dramă — care de multe ori avea jocuri de cuvinte şi replici subtile —, construirea teatrelor a necesitat o foarte mare atenţie şi multă măiestrie.
Pentru fiecare piesă de teatru era nevoie de un cor (format de obicei din 10 până la 15 persoane) şi de actori (niciodată nu erau mai mult de 3 personaje care vorbeau într-o scenă). Actorii erau numiţi hypokritái, adică cei care răspund corului. Cu timpul, acest termen a început să fie folosit în sens metaforic pentru a descrie o persoană care acţionează cu falsitate sau cu prefăcătorie. Acest cuvânt este folosit în Evanghelia după Matei pentru a-i descrie pe scribii şi fariseii nesinceri din timpul lui Isus. — Matei 23:13.
Vizita în Itala din anul 1995 o face pe scriitoare să scrie că a strivit-o această țară cu atâtea monumente și vestigii istorice.Apele canalului din Veneția I se pare că îngână povești. Veneția, principalul oraș al regiunii italiene Veneto, este unul dintre cele mai populare orașe de pe Glob. Cu o populație de 264.534 locuitori, Veneția, singurul oraș în care nu există mașini, este vizitată anual de milioane de turiști. Casele din Veneția sunt construite pe piloni de lemn, lemn adus de pe continentul european, de pe teritoriile Sloveniei şi Croaţiei de azi. Pilonii au fost aşezaţi foarte aproape unul de celelălalt, iar deasupra lor au fost turnate fundaţiile clădirilor din cărămidă sau piatră. Orașul se scufundă anual cu 1-2 milimetri. Dacă nivelul mării va continua să crească, este posibil ca, în următorii 20 de ani, Veneția să ajungă să se scufunde cu 80 mm faţă de înălţimea medie a apei din lagună. Primul casino deschis publicului a fost inaugurat în… Da, ați ghicit: Veneția. Se întâmpla în anul 1646.
Impresionată de istoria și frumusețea acestui oraș construit pe o lagună, poeta îi dedică un poem în care scrie că: o întreagă istorie mi se perindă/ în fața ochilor,(Veneția).
Vizitarea Capitalei Culturii Mondiale, Parisul, a fost un vis pentru autoare, încă, din copilărie. Visul s-a realizat când poeta a împlinit vârsta de 50 de ani..Cu această ocazie vizitează Muzeul Luvu, s-a recules la Catedrala Notre- Dame, la Sacre-Coeur. Sacre Coeur mai este denumită și “castelul alb din cer” iar drumul catre bazilică ce veghează de la înalțime cartierul Montmartre este asemănat de unii cu ascensiunea către Rai. Bazilica a fost construita in 1875 ca un act de penitență, menit să aducă sperantă, dupa ce Franța a fost invinsă de Prusia în 1870. Construită în stilul Romano-Bizantin, Sacre-Coeur a fost sfințită în 1919 și a fost numită bazilică, astfel devenind un loc Sfânt.
Ajunsă în Germania, primul lucru care l-a făcut a fost la ruinele Zidului construit de ruși ce împărțea Berlinul în două, unde scrie poemul “Cicatricea timpului la Berlin. “
Un aer misterios o cuprinde în Iordania, când vizitează Petra. Orașul antic Petra, din Iordania, merită pe deplin includerea în lista modernă de cele 7 minuni ale lumii. Nu-i vorba doar de clădirile sale săpate în stâncă, ci și de felul în care acestea se dezvălui turistului, la capătul unui canion la fel de spectaculos în care chiar simți că intri într-o zonă secretă, ascunsă lumii, și de istoria locului, care, printre altele, chiar a rămas părăsit vreme de vreo 1300 de ani și redescoperit recent. Aici se află canionul, numit Siq. Creat nu de apă, ci de activitate tectonică acum cine știe câte milenii și șlefuit de torente, are pereți înalți, stânci foarte spectaculoase prin culoarea lor roșiatică și straturile de rocă ce-i dau o textură frumoasă. Drumul se îngustează la doar câțiva metri, stâncile sunt înalte și, dacă dai capul pe spate, mai vezi doar cerul albastru de deasupra. Petra a fost construit de nabatieni, un popor de beduini ce-au trăit în acea zonă și au întemeiat un regat prin secolul 4 înaintea erei noastre. Nu se cunosc multe despre ei deoarece nu au lăsat texte care să le descrie societatea, iar în întâlnirile cu grecii, romanii sau perșii nu dădeau multe detalii despre ei. Erau arabi și se rugau la zeii vechi ai perioadei de dinaintea Islamului, dar în ciuda informațiilor puține este clar că erau puternici pe partea de inginerie și comerț. Cucerirea romană nu le-a modificat prea mult viața, dar rutele comerciale s-au schimbat în secolele următoare, așa că orașul Petra a sărăcit treptat. Câteva cutremure, problemele romanilor și mai târziu ale imperiului Bizantin au făcut ca locuitorii din Petra să părăsească treptat orașul. Acesta a rămas pustiu prin secolul 6 e.n., vizitat doar de beduini și de păstorii de pe acele meleaguri. Primii europeni au ajuns la Petra în 1812, apoi alte expediții au descris restului lumii orașul și au atras atenția asupra sa. Multe zone au fost readuse la lumină în secolul 20, iar după 1985 Petra a început să apară în filme (Indiana Jones și Ultima Cruciadă, de exemplu), apoi includerea în noile minuni ale lumii a făcut ca turiștii să vină aici în număr mare.
Întoarcerea acasă o bucurie inefabilă o cuprinde pe poetă. Textul este un adevărat poem dedicat Țării, cuvânt ce vine de la țărâna sub care odihnesc străbunii noștri, cu bune și cu rele.
Capitolul CRONICI LITERARE cuprinde însemnări despre carte, semnate de Cezarina Adamescu, Nicolae Georgescu și Mircea Doreanu, în care aceștia creionează un adevărat portret de reporter și poet al Marianei Popa.
În poeziile din acest volum scrise pe diferite meridiane ale lumii există o adâncime a perspectivelor ontologice, care se referă la determinările și la structura realității obiective, și cneosologice, care se referă la determinările și la structura realității obiective, explificând spiritualismul prin poemele dedicate unor obiective istorice.Există o strânsă legătură omogenă între ceea ce este creat și trăit , între scurtele reportaje și poemele care le însoțesc.
Atât micile reportaje și poemele scrise în locații istorice diferite emană aerul unor civilizații trecute, al cărei reazăm e ideea de sempitern.
Acest volum ne dă posibilitatea să cunoaștem o mulțime de locuri de pe meridianele lumii, dar și, să ne stârnească memoria despre acele țării, personalități și tradiții ale oamenilor trăitori în climate diferite. Precum Maestrul începe desenul și-l continua discipolul. Pentru autoare călătoriile făcute a lungit timpul binevoitor, i-a lăsat tihna să-i perceapă altfel convenţia limitelor și cunoașterea.Călătoriile pe care le-a făcut poeta mi-a adus aminte de ce spunea Confucius: “ Oriunde te duci, du-te cu toată inima“
Cartea lui Mariana Popa cuprinde secvențe dintr-um film poematic și sentimental de călătorie, ale cărui imagini se autodesenează cu lumină în vitralii pe “Ferestre spre lume“, deschise.
Al.Florin Țene