Vacuum
În derizoriu chiar și gându-i prizonier
el are aripi smulse-n echivocul
unui somn pe Marte,
tresaltă anotimpul sacagiilor uciși
in setea ploilor amfibii,
doi monștri din lut își fac siesta lunii
dinspre-noptarea sicrielor din ceară
ei se câznesc să facă liniștea morților
cu ramă, un dulce must băut în beciuri
arondate la prigoană,
și-atât de nebunesc e golul din catrene
ce fost-au scrise-n pergament
din vânt,
Vacuum pedepsit în lirice exoduri ce-și
duc în veacuri poeți ce au cântat strivirea
in sublim, încarcerând o inimă-n
cuvânt.
***
a doua talangă a sunat fals
poate că îngerul a lăsat-o legată pe flamura
ochiului drept,
nu văd departe, văd atât cât inima-mi
soarbe din vânt
miazăziua uitării transplantată din toaca
ochiului stâng, ce stă acum în clopotul
unui apologet desculț de rătăcire,
endemic coralul mărginimilor de ape
inflorește în micimea călcatului
in perle deocheate de Ane fără zid,
surâsul unui clop pe capul
unui Papă,
ademenește tiara unei fiare ascunsă-n
rusticul unei toamne ce face din
talăngi, temple în sunete de moarte.
Inserții dezavuate
dau de mine chiar și-n ora pustnicului
din ape sub moloz,
spăl picioare la satrapi cu plete
strânse-n coifuri de bazalt,
sunt pretutindeni prin colțuri strâmte
de anafură catapultata din ziduri rotunde
in semne criogenate de falange
ce știu a scăpa cruci înclinate
pe rictusul unui clovn romantic,
dau de mine
când mă întorc acasă, în pragul ușii
și nu știu ce cheie s-ar potrivi
ca să trec drept prin mine!…
Simplu, toamna…
Splendoare vie atârnată peste aer
minune postum
in ecouri reîntoarse la pământ,
strigăt plutind în haine ruginii la sindrofii
regale, unde paiațe nemascate reîncarnate
stau paji înamorați în trena
prințeselor din frunze ce se prefac
în vânt,
râvnind la toamnă se arcuiesc samsare
răsărituri ce-și vând lumina crudă
luturilor pământii,
se fac în arce plutind neînceputul pe ape
coridoare-n întuneric, sfârșind
la țărmuri de lumină din moartea
ferecată-n altă zi.
Ce este toamna?
De câte ori mă văd cu toamna
imi cresc în palme muguri de răcoare
și pleoapele-mi cad libere
prin vii,
ceva din mine se strecoară în grote
arămii din soare și plăsmuiesc
in alte stele, cohorte de cuvinte-n simfonii,
se-nchid pământului celeste ascunzișuri
rămân afară doar glezne
fără pas,
se-adună serafimi în întuneric
ce numără aripi nefolosite și fac din zbor
doar arbori de pripas,
neluminată impruncirea din edenuri
ce au rămas în vole mici cerești
tămăduiesc cu frunze luna
unui strigoi bătrân în arabesc…
ce este toamna?
o gaură de cheie într-o poartă
mirifică ocheadă lepădată de-afară doar
prin noi,
privind mirați cum alte uși pe-o fantă
deschid închideri resemnate pe dulcea
curgere a timpului în devenirea
secundelor din ploi.
Scufița neagră
zi de vizită
la notariate ce legalizează moartea,
un recensământ recent
arată că numărul amurgurilor la dializă
este în creștere raportat la penuria
ciocolatei amărui gustate
de visători clandestini,
și clovnii sunt pe cale de dispariție
râsul se vinde pe sub mână,
apropierea apocalipsei se scaldă
in diateza cuvintelor rostite la agape nocturne
de sacerdoți în anatema unui botezat
la onomastica demonilor,
paradigmă
de ziua pădurilor tăiate la baltag
(Sadoveanu se răsucește în mormânt)
scufița neagră
grăbită,
trece pe strada mare cu o mulțime de baloane
umflate cu heliu agonizând de aripi,
se duce la bunica bolnavă
de redundanță chemându-și lupul
fără dinți,
azi înălțarea, e scumpă tare și necesită
viză de flotant la domiciliul unui rai
sufocat de bizarerii ale unor primate
ce-și preumblă îndoctrinarea cu Adami
astenici ce nu mai știu a mânca banane
din palmele celor bătrâni
de arta umblatului gol pe zile…
la…notariate!
————————–
Simon JACK
Israel
Septembrie 2019