S-au înalțat castanii în floare
de astăzi,
mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,
încât o aud cum se rostogolește,
închisă într-o sfera albastră.
acum, pot despica jumătatea mea de cer
să ajung la mine,
fără să simt în ce parte se înclină balanța.
pot semăna vântul cu flori de miozotis
să nu-mi fure urmele
de astăzi,
mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,
încât captivă în trupul meu, învață să tacă.
Acum, pot castanii, să mi-i înalț în floare,
mai este încă vreme…
Rădăcina care ne leagă
ai intrat cu amiezile
și toamnele,
căutai un loc să le ascunzi,
ca și cum ți-ar fi fost frică
să nu le tulbur sensurile,
cu un cuvânt rostit sau doar răsărit
în nopțile, când le puteam ușor distinge
în lăcomia brațelor și ochilor.
eram pământul, în care
îți semănai eternitatea
fără să văd
cenușa arcuită sub tâmplă.
purtai cu tine cheia
iubirilor rătăcite,
să-ți rezemi diminețile îmblânzite
de sănii și pântecul meu de femeie,
orgolioasa ta masculinitate,
gelos pe oglinda
și ușa care nu se voia deschisă
foamei tale de certitudini.
în țesăturile cotidianului,
amplificai bănuielile.
în absența ta,
rămâneam să vânez vulturi în Tibet,
să explorez fiorduri înghețate,
imaginea constantă a ochilor
când mă pândeai trădat de oglindă,
înainte ca buzele tale
să inventeze același picant ritual,
pentru o zi sau pentru un amurg,
binecuvântând rădăcina care ne leagă.
Șah-mat
suntem doar noi,
fiecare cu singurătatea lui.
Pasărea din inima nopții
clatină tăcerea împietrită-n aer.
Îmi faci semn s-o las,
să-și potolească setea.
Drumul ce-i stă înante pare fără sfârșit
deși mai este atât de puțin.
Ne-am asumat orce risc când am pornit
până și pustiul…
se izbește
de zidurile camerei.
Deschide fereastră să iasă!
Simt tălpile cum
se afundă-n clipă.
poate nu este decât un joc al iubirii
plictisită de noi.
Vis
Se făcea că eram aripă
de apă și frunze
căzute din ochii mamei
într-un pământ frământat de dorinți
nu-mi aduceam aminte
să fi fost pasăre vreodată
doar mirosul de țărână
sfărâma carapacea
în aerul încărcat de iluzii
se făcea că eram pasăre
între două ceruri
necunoscuta
care îmi împrumutase chipul
se interpunea ca o perdea
între oglindă și înalt
de aici din acest adânc
simțeam cum mă ridic
nu-mi aduceam aminte
să mai fi zburat vreodată
doar setea
se făcea că eram scânteie
coboram din noapte precum o pasăre
deasupra clipeau umbre îngenuncheate
și toți morții mei
ca niște torțe palide
din care îmi furăm aripile
nu-mi aduceam aminte
să fi fost altceva
doar frica de cădere
–––––––––––
Agafia DRĂGAN
L.S.R . – filiala Vrancea
11 mai, 2018