AUD CUM RUGINEȘTE VISUL
m-am lăsat în urmă puţin
ca să pot păşi în gândul tău
aveam o rochie albă
brodată cu metafore şi flori de câmp
copacul sub care ne-mpleteam cuvântul
ne privea adânc în ochi
desfrunzit de verdele din mine
păsările lui
se cununaseră în spini
în nopţile cu lună plină
mă dădusem şi eu cândva de suflet
câtă nelinişte în silogismele răzvrătite cu copite de brumă de fum
aud în somn cum rugineşte visul
cum gândul tău se stinge în cioburi de lumină
pe albastrul iubirii
povestea mea rănită apune-a pustiu
mă retrag în spatele propriilor mele cuvinte
tăcându-mă tăcându-te
IAR MĂ DUC, IAR TE DUCI
am trecut cumva dincolo de mine
locuiesc atât de departe
și e
atâta-ntuneric în temnița zăvorâtă cu inima mea
tu iar cobori din nori cu pasul verde plin de soare
dă-mi mâna vino
frunzele se înroșesc miraculos acum a dragoste
cerul se scutură de zbor
și-n mine plouă cu aripi
nu pot să-ți mai spun cine-aș dori să fii
învelește-mă doar cu frigul copacilor fără păsări
dă-mi un sărut din caietu-n care m-am oprit
să-mi scot raza ta din călcâi
risipindu-mă iarăși și iarăși cenușă
printre cuvintele tale
miroase-a lumină a lămâiță și-a umilință
ars e poemul în brațe de cuci
în zare rugii sângerează
iar mă duc iar te duci
ȘI VINE TOAMNA
și vine toamna
iubite
zborurile cad ruginii din copaci
și-n ochii mei nu mai bat aripi
spre nefiind-ul privirilor tale
a mea oglindă
de-un verde crud îngălbenit
mi s-a făcut deja dor de noi de tine
de metafora șoptită pe-ncheietura mâinii
bătută în cuie de-aramă în cuie de aur
ne-am rătăcit undeva prin crengile îmbrățișate-n vânt
sau poate prin ceea ce fusesem dincolo de mine
dac-aș învăța încă o dată plecarea
aș sângera golgotă
la cel dintâi strigăt al cocoșului
m-aș face rană ploaie vin
mi-aș coborî lumina din genunchiul răstignit
până ce-mi voi risipi prin spinii din cuvânt
umbra îndrăgostită iar de tine
la noapte
luna va urla în vid
————————
Adriana POPA
Timișoara
2019