din când în când
îmi rătăcesc amintirile
mă doare iar aripa
și răstignirea noastră pe gene de vară
aș vrea să înnod timpul
ca atunci când alergam printre stele pe dig
prin grădini se-aprindeau focuri albe
și de nicăieri
ne-mbrățișau suflete de sfinți
și-n noi se desfrunzeau
toți caii verzi de pe pereți
plopii-și strângeau frunzele-n brațe
umbrele noastre-mpleteau așteptări
visele din ochi
își zburau fluturii pe rând
se rotunjește din nou luna pe cer
ia-mi mâna
să fugim cu primul gând
abandonându-ne zborul undeva
pe dealuri sub cruci
iubitule
îți mai sângerează și-acum tâmpla rănită de vânt?
Vară
am pumnii-atât de plini
de soare şi de verde
că
dacă i-aş deschide-acum
aş luneca deodată
într-o altă poveste mai lungă
cu ploaie frig şi ceaţă
ar trebui să-mi pun gene de aripă
ca să putem bea vară
din paharul sufletului tău
rănit
de dorinţa mea de-a domni
peste atâtea şi atâtea frunze
te-aştept iar
pe malul iluziei
dacă plouă cu versuri
lumea rămâne în spatele ploii
Acolo unde se-aud doar verbele
acolo unde
se-aud doar verbele
când se lovesc de singurătate
o să te-aștept învăluită-n verde
și-n mugurii de început de lume
o să îmbrățișez cuvântul
ce pe buze ne-a rămas
acolo unde
luna-și trimite lupii suri în stradă
prea multe sentimente-nchise
se-adună-n felinare
lipsesc adjectivele cu lumină și umbre
nici nu știu dacă tu mai exiști
pot doar să visez
că voi uita de cuie și de lacrimi
lăsându-mă încă o dată
rănită vindecată rănită vindecată
Poemul e doar umbra privirii
tu
nu ești decât umbra
privirii mele
rămasă după ce mărul
cu luciri de șarpe
mi se-ndulcise-n gând
tu
nu ești decât cele câteva cuvinte
pe care altcineva le-a iubit
și care-și schimbă mereu înțelesul
la răsărit
tu
nu ești decât tăcerea
presată-ntr-o carte
pierdutul zbor
al ochilor răniți de șarpe
în numele tău
——————–
Adriana POPA
Timișoara
Iulie 2019
Desen: Mihaela Gheorghiu