Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete – îmi spuneau dumnealor – tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!…” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea…” – le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.
După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior… Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.
Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!…”
Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă…
Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe…
Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”
Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război – ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu – om de onoare şi în toiul sezonului, în luna martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.
Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. La al doilea tomahauk, explodat pe la orele patru dimineaţa într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii germani, cei doi ruşi alcoolici şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci… un apartenent la NATO. În timpul războiului am asistat la cele mai reuşite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbeşte” – îmi explicau prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahaukuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit şi oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieţii…
Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul de acesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor poliţia militară. M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiţie), ce făceam cu atâtea dicţionare (eram poliglot, vorbea cinci limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam ca să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o țineam într-un tanzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia, etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localităţi sârbeşti şi de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat paşaportul, foaia cartografiată, şi mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic: „Avem în faţa redacţiei un cetăţean străin care se plînge că l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse…” Când mi-au înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri:
– Ce v-a trebuit vouă NATO, nu am fi putut fi prieteni?
– Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist!
– Au legătură, pentru că toţi sunteţi la fel…
M-am trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența lui. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el?” Se uita la mine cu nişte ochi cât gogonelele. I-a zis subadjunctului: „Hai, trânteşte-i o viză de ieşire!” şi apoi mie: „Lasă că ne-om mai întâlni noi!” „Sper să nu!…” – i-am răspuns în gând.
Dezorientat, întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo… Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniţi, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşeală! Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere…
Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că îmi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe măsură. Mi s-a mărit şi salariul, mi-am găsit prietenă. Satul s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc contiuu. Simt că trăiesc…
––––––––
Adrian SCRIMINȚ
Brașov, iulie 2019