… Inima nu e frunză, nu văd oglindă în fragedele seve,e subțire, sunete în clopoțeii de vânt cântă, nu știu cum de atâta învelită în luna tăcere se preface în cânt,
transparent întunericul,
nu ești să îmi asculți pașii pe nisip,
în ceață, marea o ață de apă
se înfășoară în juru-mi trăgându-mă în spre insulă, gându- mă spre insula ei de argint,
e somn chipului meu de nu mi-l mai știu?
Ca apa strigăte în adânc
și cred că e șoaptă de mătase,
voal ce mi te aduce aproape,
zădărnicie între Mal de ape,
zădărnicie măsoară pasul în nisip când orice clipă fără tine stinge lumina în cremene …
Mi-ai legat pașii de frig?
Straie în flori se destramă până în zori,
păsări cu trupuri de catifea își trec aripile prin foc
și păsări de pradă își cresc aripi de rouă! adevărați sunt îngerii?
Ce fel de biserici să mai pot ivi în sărbători fără noi?
imperii de gheață, copacii în cristale ciopliți,
Tu inima mi-o mai știi?
și frunză nu-i!
e de dorul tău și cântă a mugure,
legătură crescută haotic în frânghii de ger între copacii se cerului, se leagănă în leagănul inimii tale,
atât de violent colorat soarele și l-ales Izvor cald, noapte când iernile îl împresoară cu oglinzile lunii,
paradis al fântânii,
Cine ești tu de-l dezlegi șoaptelor mele,
însetare după care tânjesc într-o așteptare împietrită,
ca o torță Luceafărul tremură
și văd cât de adânci sunt văile Frigului,
secunde tăioase ascunse în trupuri imaculatelor lebede ele tac și zboară și prin iernile noastre, lungi răsărite pe mări în chemări,
ca aburul, mătăsoase,
o noapte fără tine și marea se învelește-n nisip o iubire fără tine așteaptă desculță la porți,
mi se prelinge pe trup căutând viul
și rămâne îmbrăcându-mă în frunze de maci,
nu, nu e frunză inima mea
Ci cântecul închis în fluierul vântului,
doinește amarnic în pietre strânse pe drumuri
le caută semnul destinului,
pe care fiecare piatră firul de iarbă i-l cioplește îndelung, când tăios sub dalta Apusului,
unde se sfârșește rotundele, țipetele, pietrele cerul întinde marea de stele,
unde stelele, poienile își întind ștergarele cu pâine și sare începe sărbătoarea,
păsările, cununi pe înțelesul tuturor pietrelor, lună iși întoarce oglinda luminând Calea Lactee,
erai frumos, iubitul meu!
acum și cerul te -a ales în mijlocul Armoniei Celeste,
Câte trepte pe cea mai binecuvântată Calea a cerului vei înfrunzi dorului copacul cu fructe, cupe cu un mir
și începe să ningă!
dreaptă lumina se așterne Poiana cu smirnă, câmpiile fosforescente râuri de fluturi,
tu ești magia!
tu ridici cascadele peste aridele stânci să respire a floare!
tu Universului îi dezrădăcinezi secundele reci
ca pe un pom de Crăciun î-l împodobești cu firimituri și câteva scoici
și în rotații de astre îi împodobești basmale albastre,
sfânt cer!
o nouă credință în suflet stingher?
Mugur în suflet ,speranță ți -am fost în iubirea supusă unui destin,
din pietre am vrut dar șarpele casei a scutura roadele Mărului,
abia am reușit să zidesc streașina casei, cuibul seninlui îl vor împletit păsările soarelui!
***
… Îngenunchează-l, Doamne , sclav de rouă să știe Flacăra soarelui,
să-mi fie, Doamne, cu, fără strigătul în dor de vânt, glasul înstrăinatelor păsări,
bine să înțeleagă dragostea însingurată! îngenunchează-l, Doamne, în deșertul însetărilor mele,
zâmbet pe chip să nu fie neiubit!
pod de fluturi peste ape tulburi,
să nu-i pui, Doamne,
iarbă Ancoră in mare plânsul unui miel,
fă-i-l trist inel învelit în floare, rana ce mă doare, leacul de durere în sălbăticie,
crâng, în gând, orhidee sacră, asemănată pe frunză de apă,
Creangă îngemănată pe trunchiul de cer, ispită sa fie cărarea, stingher…
Zâna pădurii, înverzindu-și coroana
n-o privi, iubitul meu!
patimă să-ti fie, cămașa de mire,
n- ai îmbrăcat-o?
să fii fără iubire?
nu mai descâlcește sunetul vieții, îngenunchiat în pragul amiezii,
descătușezi umbre în cetăți de sunete,
zid nesfârșit să-ți fie orice pas
fără iubire,
Amăgire floarea spinului, umbra suspinului!
praf de lumină să fie Umbra lui Dumnezeu,
fals chip sa vezi până nu în rouă limpezită chipul meu,
în Oglinzi sparte în geruri să le Întregește,
numai prin zborul păsării Phoenix,
înfiorându-ti zăpezi ,de nu crezi,
iubirea mea, frunze de argint oglindind păsări în zbor,
să treci prin coridoarele mătăsoase umbre ce îți stau în cale, ca fructele rotunde și necoapte,
ca pietrele azvârlite în țipătul de vânt să nu îți mai vindeci sufletul plâpând,
de nu ți-oi descântă, făptură în Adevăr
și viu Luceafărul să îți fie vindecat în rară,
rană, răstigniri în pragul iernii ,aripi de cocori, când verii îi voi face vatră din maci arzând în veșnicii,
nepieritori, vulturii să îți fie cocori,
când verii fără vise spărgând în spărgând în cremene cu aripi ninse,
cărări spre cerul zăvorât,
de nu voi strânge un sobor de îngeri în odăjdii de fragedă ierburi, cădelnițănd prin ploi apusuri, rugăciuni de dezlegare a florii de colț, o, iubitul meu, cum treci sclav pe dungă de singurătate
ceru-și fruzărește toți copacii înghețati,
sclav de rouă, nu mai ai puteți să îmi inflorești oriunde ai fi tot singur să fii,
ești agoniec adunând din veri,
val după val, Cristal scânteietor din răsărit!
zadarnic Graalul ti-egol!
granit secat, pe mal îngenunchiat,
de nu îți voi aduce cămașa brodată cu firul de rai,
cerșetor în pragul păpădiei,
zadarnic să întinzi mâinile a arugă,
voalul iubirii doar spini în cunună,
de nu-mi e gura flămândă după caldu-ti sărut!
timp să-i dai iubirii, să îți crească lujer plăpând, de n-ai iertare, gândul să să nu îți fie de-o albastră floare,
de ți-e soare oglindă …
florile-s vii!
uimit sufletul știe aroma, ancoră raiul desprins dintre îngeri,
de nu ești iubirii zadarnic se rotesc galaxii! răstignit să rămâi la răscrucea de flori,
bruma să îți fie coroană, până vei sorbi culoare inimii mele,
cum fluturii cununați cu lumina se înveșmântează-n argint,
o, să mă iubești,
cu muntele și umbra și păzește în prăpăstii,
tu însuți să îmi fii cum jarul Răsăritului se pierde În petalele Macului,
tu însuți să îți fii marginea trupului meu,
tânjind să îmi îngenunchezi în suflet,
cum îngerul în fața Umbrei lui Dumnezeu! nesfârșit bob de lumină,
iubește -mă!
Cum cerul alunecîndu-ti pe mâini
ancoră să îți fiu!
trăiește- mă Taina!
iubește- mă, cerul îngenunchează?
Doamne, nu am alta dezlegare
decât floarea iubitului meu,
istovită aștept regenerarea apelor izvorâtoare fără de vina si vor necuprins Le siruri trece miel Doamne, fără vină fi-vor necuprinsele ceruri, trece-mi-l, Doamne, prin văile aerului,
prin văile aerului la picioarele lui văile trandafirului,
mai sfânt decât propria inimă sa fie firul destinului,
împlinită ființă îmbracă în Lumină!
cui vei da sărutul sclaviei?
îngenunchiat La Porțile Raiului,
marginea viului!
———————————-
Adina POPESCU
Octombrie 2019