Emma POENARIU SERAFIN: Iau lumina de la stele

Multe stele adunate făceau Hora, tot pe loc,
Ochiul dintr-o Stea Polară, vigilent la dansul lor
Șarpele întinde coada, printre Care, la mijloc
Și din zurgălăi le cântă, doina stelelor de dor.

 

O săgeată de-i scăpată, de la un arcaș spre țintă
Peste Cer alunecândă , într-un corn al unui Bour
Ca năluca strălucește și brăzdează ori frământă
Supără în așteptarea din milenii-a unui nour.

 

Câinele nu latră tare și privește spre Cioban
Lira lui din corn se-aude că un fier, la fierărie
Iar fierarul uns de noapte ,mai plesnește din ciocan
Însă el își face munca, așa cum nu și-o mai știe.

 

Dorm cu Cerul peste mine și-mi trag muntele pe față
Ochiul meu nu mai clipește, cu retina peste zare
Cad steluțe lucitoare , unele ce-mi par din gheață
Prind un nor de plăpumioară să-l așez peste picioare.

 

Perseu scutură cojocul și-i s-ar firele de flăcări
Toate-s pe Casiopeea , parcă arde mititica,
Adun stelele-n triunghiuri și le rog să strângă focuri
Ele tac, ascultătoare, parcă nu-înțeleg nimica.

 

Un bolid turbat și roșu, în declin, un semn îmi face
Toată bolta strălucește și muțește dintr-o dată,
Ciobanul își strânge Lira prinde-o coardă și-o desface
Eu împătur amintirea și pe Cer o vântur toată.

 

Totu-n noapte-i armonie, puritate-n Cer, iubire
Stele vin , ne văd și pleacă, așa cum le este datul
O scenetă ancestrală , din buchete de uimire
Noi rămânem seci și lâncezi, după unul, după altul.

 

În genunchi spre crucea nopții iau un strop de nemurire
Focul clipelor din aștri l-am îngrămădit în mine,
Fac din mână, bat din palme, până la o revenire
Iar lumina de la stele, grija gândului v-a ține.