NOCTURNĂ AUTUMNALĂ
La geam coboară iar aceeaşi seară
cu sacul ros de umbre brăcuite,
iar mintea încolţită ca o fiară
e un salon de dansuri îndrăcite.
Hai, prinde-te şi tu în dans, iubito,
ce poţi să faci pe-o vreme-aşa precară?
E ultima orchestră ce-am gasit-o
nainte de-a pleca un tren din gară.
Lăuntru e âtât de cald şi bine,
doar setea de un vin mă mai omoară…
Hai, să privesti femeia care vine,
cu ochi adânci de mască mortuară
Și dansul său vexat, de orfelină –
la miezul nopții o să-nceapă iară,
duel pentru amanţii ce-or să vină,
iar pentru mine ultima povară.
Când zorii se vor prinde de fereastră,
demult vor fi plecați cu toţi afară,
doar noi rămași, ca două flori în glastră,
un somn adânc de toamnă funerară !…
CITADELA
Același ţărm, aceeași aşteptare,
apusul mi se pare ca de ceară,
la orizont și ultimul vapor dispare,
iar plânsetul sirenei mă doboară.
Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,
spital central de gânduri efemere,
nedeclarat cadavrele îsi scoate
pe un opis din false fişiere.
Sub zidurile ei mă împresoară
cu uşi masive-n fiare ferecate,
iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,
de unde vin, ce caut în cetate?
Aș evada dar nu mai știu pe unde,
căci prinsă-n labirint de coridoare
în mintea mea neîncetat pătrunde
un drog ce m-adâncește-n nepăsare.
Încep să pierd a timpului măsură,
iar spațiul mă închide ca o sferă,
busola, dereglată de curbură,
mi-arată polul nord în altă eră.
NOCTURNĂ LA CITADELĂ
Revăd citadela pe vârful de stâncă,
lumini sidefate în noapte aruncă,
și-n liniștea aspră văzduhul îmi pare
întins pe aceleași pierdute tipare.
Îmi trec prin ureche nespuse cuvinte,
din cărti neştiute citite-nainte,
cu slovele puse piezis pe hârtie
de-o mână pribeagă-ntr-o vară târzie.
Îmi toarnă otravă pe raze de lună,
pereții curbați în mijloc se-adună,
iar noaptea târzie se lasă opacă
pe gându-mi rănit, care-ncepe să zacă.
Te rog, nu pleca acum prea departe,
întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,
cuvinte de miere să-mi scurgi în odaie,
să cadă-n cadenţe, ca stropii de ploaie.
Surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,
s-alunge tristeţea ce vrea să mă prindă,
și spune-mi, cu şoapte de dor încărcate,
hai, vino aici, lângă mine, bărbate !
Și-n brațele tale mă strânge mai tare
să simt înlăuntru șuvoi de izvoare,
curgând încărcate cu grele ispite
aduse din margini de visuri vrăjite.
Și noaptea întreagă de-om fi împreună
condei îmi voi face din raze de lună,
să scriu către ziuă o ultimă odă
pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă
ORE TÂRZII
Stă suspendat între bine şi rău,
pedepsit în tăcere, cugetul meu.
Icoane cioplite de mâini neştiute
în juru-mi își poartă figurile slute,
aruncă otravă din zâmbete pale,
privirile-s săbii cu tecile goale.
Prin reci coridoare încet mă strecoară
un umblet obtuz, sub străină povară,
și-n urmă rămân, în pereţi agăţate,
zăvoarele grele din fiare forjate.
Obloanele trase pe geamuri ovale
alungă lumina încăperilor goale
și ore târzii de nesomn sunt furate
din cărţile scrise cu buchii ciudate.
Departe aud un vapor care plânge,
din colţuri desprinse, în dansuri nătânge,
fantomele timpului trec câte una
prin uşile sparte ce-n fante prind luna,
iar frigul se-aşterne, cu greaua-i povară,
pe gândul rămas peste noapte afară.
O, cum l-am pierdut, în noaptea târzie,
și când se va-ntoarce, cine să ştie?
Hoinar rătăcit pe tărâmuri străine,
alintă-l cu-o vorbă, de-ajunge la tine!
—————————-
Corneliu NEAGU
9 august, 2018