Încă din scutece mi-am dorit o jucărie. M-am jucat însă aproape întotdeauna cu improvizații dăruite de natură: bucăți de lemn sau pietre cioplite de vreme, care îmi atrăgeau atenția și mă opreau din plâns. Așa a fost și atunci când mama mi-a luat banii câștigați din colindatul de Crăciun pentru a-mi cumpăra pantaloni. Ai mei erau rupți în fund și în genunchi de atâta târât prin grămezile de steril aruncate din minele de uraniu ale Ciudanoviței, folosite la astuparea gropilor din fața blocurilor.
Am crescut în fața ecranului cinematografului „7 Noiembrie”, iar la doisprezece ani am reușit să-mi construiesc primul aparat de filmat. L-am făcut din lănțeții aduși de tata din mină și din cutii de conserve găsite în lada de gunoi din fața blocului. Cu el porneam pe dealurile din împrejurimi, imaginându-mi că realizez filme documentare.
La șaisprezece ani mi-am cumpărat primul aparat adevărat: o cameră MEOPTA, care folosea peliculă de 8 mm, extrem de greu de procurat în provincie. Era un lux rezervat aproape exclusiv turiștilor străini, cei care își permiteau să-și filmeze concediile. Eram obligat să călătoresc prin marile reședințe de județ, unde magazinele de articole sportive și de turism primeau, din când în când, una sau două cutii de film 2×8 mm. Riscam orice numai pentru a-mi împlini visul de a face cinema și de a participa la festivalurile cineamatorilor din țară.
Primul meu film color, de numai trei minute, era un western copilăresc. Câțiva copii, călare pe crengi uscate, alergau printre stâncile dintre șantier și sat pentru a salva o cosânzeană din mâinile bandiților. Seara proiectam filmul pe zidul din fața blocului, iar lumea din șantier era fascinată. Bătrânele veneau cu scăunelele de acasă și se așezau cuminți la „cinematograful” meu în aer liber.
Filmul, intitulat „Copilărie”, a fost premiat mai târziu cu Mențiune la Festivalul Cineamatorilor din Anina.
După absolvirea școlii profesionale din Bocșa, m-am întors la minele din Ciudanovița, unde am înființat Cineclubul APOLLO. La început realizam filme de protecția muncii pe peliculă de 8 mm, pe care intenționam să le prezint la festivaluri. Conducerea exploatării miniere a observat însă valoarea lor pentru departamentul de Protecția Muncii și a hotărât să mă sprijine în achiziționarea unei camere de filmat ADMIRA pe 16 mm.
De acum puteam intra în rândul celor mai buni cineamatori din România. Am realizat atunci filmul „Visul”, un experiment artistic și tehnic în care am combinat pelicula alb-negru cu cea color. Simțeam că trebuie să fac ceva mare și modern, atât prin idee, cât și prin folosirea tuturor mijloacelor limbajului cinematografic. Nu degeaba crescusem în fața marilor maeștri ai ecranului: Chaplin, John Ford, Orson Welles, Eisenstein, David Lean, Fellini, Kurosawa, Griffith, Fritz Lang, Hitchcock și atâția alții.
Toată copilăria tânjisem după jucării. În librării și magazine dominau însă puștile și mitralierele de plastic. Așa era comunismul: copiii erau învățați să se joace de-a războiul.
Eu am ales să fac un film împotriva războiului. Am adunat copiii de la școala generală din Ciudanovița, i-am înarmat cu săbii, arcuri și săgeți și, călare pe crengi, i-am transformat într-o hoardă de războinici, asemenea celor ai lui Ginghis Han. Ei atacau un grup de copii pașnici care culegeau flori. În mijlocul luptei apărea un personaj înarmat cu o pușcă automată și mitralia fără milă întregul câmp de bătălie.
În urma masacrului, teroristul își vede propria soră prăbușită sub gloanțe. Îngrozit, se trezește brusc din vis, în pat, lângă surioara lui. Aruncă pușca-jucărie pe covor, o strânge plângând în brațe, iar în prim-plan arma se dizolvă încet și, în locul ei, apare un trandafir roșu.
Sfârșitul filmului.
Tocmai acel trandafir a provocat cele mai multe discuții.
Juriile erau obișnuite să premieze filme care glorificau partidul, conducătorul iubit și „eroii muncii socialiste”, constructorii viitorului comunist. Filmul meu nu făcea nimic din toate acestea.
Ceva nu era în regulă cu acel trandafir roșu. Părea să-i deranjeze pe sovietici. Eu nu înțelegeam de ce. Eram prea tânăr și prea idealist. Îmi dorisem toată copilăria jucării adevărate, nu bețe cu care copiii să se împuște printre blocuri.
La Festivalul de la Timișoara, renumiții critici Florian Potra și Călin Căliman au apreciat filmul, care a obținut Premiul al III-lea. La festivalul din Lupeni, regizorul Alecu Croitoru i-a recunoscut, de asemenea, meritele.
Nu am fost niciodată un om politic. Cu toate acestea, după proiecția filmului, am fost anchetat de un securist deghizat în cineamator. M-a descusut într-una dintre plimbările noastre prin munți, încercând să afle ce ascunde, de fapt, acel trandafir. Eu nu ascundeam nimic. Luptam, în imaginația mea, pentru pace. Poate tocmai de aceea am fost privit mereu cu suspiciune.
Eroii filmului meu trăiesc și astăzi. Lor mă închin.Au crezut în mine înainte ca eu să cred deplin în mine însumi.
Această călătorie spre pace, spre bunăstare și spre românism m-a împins adesea spre marginea unui vârf sisific, unde iluziile se întâlnesc cu speranța. Drumul către Hollywood a fost doar o ispită, un salt peste una dintre marile tentații ale lumii. La Melbourne am înțeles că succesul poate fi seducător, dar nu este mai important decât sufletul.
Nu regret că am păstrat iubirea. Nu regret că nu am renunțat la chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Și astăzi mă întreb:
Ce i-o fi speriat atât de tare pe ruși la un simplu trandafir roșu?
–-
Am înțeles târziu de ce acel ultim cadru îi neliniștea pe unii. Nu pentru că era un trandafir roșu, ci pentru că era mai puternic decât toate armele din film.
Armele pot cuceri un teritoriu.Un trandafir poate cuceri o conștiință.
Armele cer supunere. Florile nasc libertatea.
Poate de aceea un trandafir sperie uneori mai mult decât o armă. Pentru că el vestește pacea.
Ben Todică