Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului anul acesta, pe când eram la o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.
De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele.
Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.
G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).
China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii, la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China, elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.
În simbolistica populară central-europeană, albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică, albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.
Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe.”
Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”- așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:
,,Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,
Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,
Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,
Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)
Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei! ”
Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».
Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).
Am făcut această digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul cărții Lilianei Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.
Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca scriitoare și critic literar în plină afirmare.
Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..
Al.Florin Țene