Trăim zile în care Credința este atacată salbatec, în toate modurile, de către o ideologie penibilă și de inspirație demonică. Încă mai vehement și tot mai vicios este atacată Dreapta Credință, Ortodoxia, Patriarhia Ortodoxă Română și toți dreptmăritorii creștini. În asta nu găsim decât tenacitatea demonică, o tenacitate care a rămas neschimbata de la Întruparea Mântuitorului. În această acțiune sunt angajați statul, aservit intereselor transnaționale și toate puterile sale, mulțimea “imbecililor utili”, cei care urmează cu spirit gregar “moda” secularistă și, nu în ultimul rând, nefericiții căzuți în erezii și în secte și încă mai penibilii “ecumenisti”. Cei care suntem dreptmăritori, Ortodocși, trebuie să respingem aceste atacuri și sa rămânem, ’să stăm bine”, în Ortodoxia singura mântuitoare. Trebuie să o facem în “duhul blândeții” dar cu fermitate și fără compromis. Un exemplu de asemenea fermitate în Ortodoxie ni-l oferă Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului.
În prima jumătate a veacului al XV-lea situația Imperiului Bizantin devenise disperată. Majoritatea teritoriului imperial fusese ocupată de către turcii otomani și în fapt, singur Constantinopolul, mai rămăsese din măreață Împărăție. Dar, în același timp, în ciuda scăderii sale ca putere seculara, Bizanțul continua să fie centrul Ortodoxiei, al Drepteicredințe. Conducătorii Bizanțului, în disperare, nădăjduiau că, la caz că s-ar “uni” cu Episcopatul Romei, ar accepta dogmele lui, ar putea căpăta ajutor militar din apus. Dar, cei care mărturiseau și afirmau Dreaptacredință, în condiții dramatice, de persecuție, erau credincioșii, pentru care, Credința le era egală cu viața. Cuvintele Marelui Spătar Lucas Nottara sunt emblematice și reflectă deplin sentimentele Dreptcredincioșilor,”mai bine turbanul turcesc decât mitra cardinalilor”.
Totuși, sfaturile curtenilor au făcut pe Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul,dimpreună cu șapte sute de clerici și mireni, să pornească în 24 Noiembrie, 1437 spre Italia pentru a realiza “unirea” cu Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică.
Între 9 Aprilie,1438 și 6 Iulie,1439 un sinod, ținut la Ferrara și apoi la Florența, a dezbătut modalitatea “unirii”. Evident nu erau termeni egali. Reprezentanții Bizanțului erau la mare strâmtoare și în plus, factorii politici erau deciși la “unire”. În aceste condiții nu mai era vorba de o discuție sau dezbatere ci pur și simplu puterea politică din Bizanț capitula la cerințele agresive ale unei papalități fără milă. Trimișii Bizanțului au acceptat toate condițiile Episcopatului Romei: primatul papal, introducerea în Simbolul Credinței (Crezul) a formulării “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul” (,’filioque”) și, Purgatoriul. Singura “concesie” făcută Ortodoxiei era îngăduința de a folosi obiceiurile liturgice bizantine și de a folosi pâine dospită la Împărtășire. Era o capitulare deplină și necondiționată în nădejdea că ajutor militar va fi primit împotriva turcilor otomani. Dar, în aceste împrejurări, pentru Dreaptacredință, pentru Ortodoxie, a stat ca o stâncă Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul!
Cel care avea să fie Sfântul Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului a trăit între 1392 și până la 23 Iunie,1443. În condiții dramatice, de mare persecuție acest apărător al Ortodoxiei a știut și a avut înțelepciunea și tăria să arate că în materie de Credință nu este loc de jocuri politice, de jocuri de cuvinte, de jumătăți de adevăr.
Practic de unul singur Mitropolitul Efesului a demonstrat și a dovedit goliciune “argumentelor” Episcopiei Romei și a arătat imposibilitatea “unirii” de la Florența.
Mitropolitul Efesului a arătat că “unirea” de la Florența nu avea temei canonic, încălca hotărârile Soboarelor Ecumenice și încălca total înțelegerea Ortodoxă a Tradiției. Căci pentru Ortodocși, Tradiția este un întreg, Scriptură și moștenire orală, și încălcarea sau reaua interpretare fie și a unui singur punct are urmări devastatoare asupra Credinței.
În privința “primatului papal”, al pretenției Episcopului Romei, ’papa”, de a fi considerat superior și arbitru necondiționat peste toți Episcopii,Sfântul Marcu Evanghelicul a arătat,cu temeiuri patristice și hotărâri ale Soboarelor Ecumenice că: ’primatul papal” nu are temei teologic, nici legalitate sacramental-duhovnicească și eclesiostologica și că este întemeiat pe mentalități seculare. Cel mult Ortodoxia poate admite o situație de “primus inter pares”, întâiul între Episcopi egali, pentru Episcopul Romei. Orice ar fi mai mult ar fi erezie.
În privința adausului apusean la simbolul credinței, ”Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul”, adică “filioque”, Sfântul Marcu a arătat că acesta este un adaus târziu, făcut în Spania, în veacul al VI-lea, în dorința de a combate arianismul. Adausul este împotriva hotărârilor Soboarelor de la Nicaea (325 AD) și Constantinopol (381 AD) care au stabilit textul Simbolului Credinței și au interzis orice modificare sau adaus sub pedeapsa anatemei, lepădării din Biserica. Dar în plus Sfântul Marcu a arătat că acest adaus rupe unitatea Treimii ,insinuează două surse ale Dumnezeirii și cumva diminuează rolul Sfântului Duh. Din punct de vedere teologic și canonic acest adaus este greșit și primejdios și deci nu poate fi acceptat de cei Dreptmaritori, Ortodocși.
În privința Purgatoriului din nou Sfântul Marcu a arătat că nu exista temei scripturistic pentru el iar noțiunea apuseană de “foc curățitor” este extrem de dubioasă din punct de vedere teologic, practic divizând Dumnezeirea. În plus amestecul în Judecata lui Dumnezeu este, dacă nu în intenție oricum în formă, la marginea blasfemiei. Acea scrisoare este și astăzi cea care face cu neputință o capitulare Ortodoxă în față agresivității Episcopiei din Roma, zis “biserica” romano-catolică, fie și sub forma hibridului amorf al “uniatiei”.
Întors la Efes, Sfântul Marcu a continuat să combată “unirea” și, toate argumentele amintite mai sus, le-a inclus într-o scrisoare enciclică, 1441, care a avut enormă circulație și răsunet și care, este una dintre demonstratiile teologice de bază ale Ortodoxiei și demonstrație de doctrină Ortodoxă esențială și azi.
Opoziția făcută de către Sfântul Marcu Evghenicul “unirii” de la Florența a rezultat în rămânerea actului ca litera moartă. Credincioșii Ortodocși au respins acea “unire”. Iar Împăratul Bizantin nu a primit nici un fel de ajutor militar din partea “apusului”, a capitulat spiritual degeaba. Câțiva ani mai târziu, în 1453, Constantinopolul avea să fie cucerit de Turcii-Otomani. (În aceasta vedem o prefigurare a unei situații care se va repeta mereu și mereu în istoria Europei de Răsărit: credința că prin compromisuri spirituale va primi ajutor din partea “apusului. De fiecare dată s-a văzut că aceste compromisuri spirituale nu au adus nimic sau, au adus rău. Este consecință pactului cu necuratul. Un pact pe care anume formațiuni politice din România îl contemplă chiar azi. S-ar cuveni că exemplul pomenit în articol să le fie avertisment serios.)
Ortodoxia a supraviețuit acestei grele încercări și a rămas credincioasă Tradiției.
Exemplul Sfântului Marcu Evghenicul, canonizat în 1734 și prăznuit la 19 Iunie, rămâne viu și vibrant. Aici nu este vorba de fanatism. Este vorba de încredințarea că Adevărul nu poate fi negociat, este vorba de încredințarea că există lucruri pentru care merită să trăiești și merită să te jertfești. Este vorba de încredințarea că Ortodocșii urmează o cale la capătul căreia este Lumină și Viață. Iar dacă pe acesta cale vor fi greutăți și necazuri, așa să fie! ”În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”(Ioan 16;33).
——————————-
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA