DE CÂTE ORI…
Mă uit pe străzi și totul e pustiu
încă o zi ca ieri…
Mă simt ca-ntr-un cavou închis
aud doar respirația și inima cum bate
Și când pe străzi mai văd trecând
în grabă câte-un om
șimt frica-n el
și ochii lui sunt goi…
De boală grea și suferinți
se sperie tot natul
și-acum se roagă la cei sfinți
sa apere Banatul.
Să apere Banatul
și Țara Românească
de crunta boala ce-i afară
ce vrea să mistuiască.
Sunt doctori în spitale,
ce vor sa ne salveze
sunt polițiști pe străzi,
ce vor sa protejeze.
Dar fiecare dintre noi
ar trebui să știe
căci suntem singurii
ce ne putem salva
de-aceasta pandemie…
BUNICII
Miroase a iarbă proaspăt cosită
și de departe vine un fum
dintr-un cuptor…
O vatră bătrână, coace o pâine
cu un miros îmbietor.
Trec mai departe, ulița-i goală
nici un copil nu saltă pe ea
o liniște mută e așternută
în satul pustiu ce odinioară
erau cu toții pe-afară …
Care de care mai vorbăreți
ce mișunau prin curți și ogoare
mă uit înspre casa cu porți de aramă
ce odată, de mult ai mei bunici
mă-așteptau ca să vin…
Nici o mișcare, totu-i pustiu
intru pe poartă, câinele latră
și-i semn că ma ceartă
că n-am mai trecut pe acolo de mult…
Merg mai departe în curtea în care
am învățat să merg în picioare,
unde odată mi-am petrecut
copilăria ce iute-a trecut…
Și-n prispa casei văd că apar
doi bătrânei ce abia se târau
semn că auzeau pe afară cum latră
câinele de zor.
Cine-i acolo? Se-ntreabă în șoaptă
spre mine …lung privesc tăcuți.
Nu le venea să creadă
că am venit la ei acum
sa îi mai văd o dată.
În brațe i-am cuprins cu dor
și-o lacrima nebună
s-a scurs de pe obrazul meu,
pe mâna lor străbună.
Îmbătrâniți de vreme și de trai,
cu ochii blânzi și mersul legănat
m-au luat de mâna și-n casă m-au băgat.
De bucurie și de dor
au scos ei pâinea caldă din cuptor,
și tot ce-n casă aveau, pe masa ei au pus.
Le-am spus că nicăieri nu mi-e mai drag
decât atunci când calc al casei prag
și-i întâlnesc pe ei, chiar și bătrâni
pe bunii mei, bunicii mei cei buni.
CONVINGE-MĂ CĂ NU-I AȘA
Am auzit și am citit că-n lume de mult…
au fost războaie…
Ce se purtau cu arme,
și nu aș fi crezut,
că-n viața mea s-apuc ca să trăiesc,
așa război ce fură viețile omenești
dar nu cu arme după cum vedeți.
Când a-nceput, am zis că o sa treacă,
că nu durează boala asta grea,
decât o săptămână, două poate
și viata de la capăt o vom lua.
Dar nu a fost să fie doar așa
căci s-a extins pe tot pământul
ța fel cum bate toamna vântul
și ia cu ea și tineri și bătrâni
ne lasă muți de spaimă și nebuni.
Și disperarea ne cuprinde
când tot auzi în fiecare zi cum mor
cu zecile și sutele de oameni
Pe tot Pământul … este îngrozitor.
Acum în disperarea omenească
nu ne rămâne de făcut
decât a- ntoarce fața către cer
sa cerem îndurare de la EL
Tu, Doamne iartă-ne de toate
ca am făcut deșertăciuni
și am stricat orânduiala
în viata asta…oameni buni.
În zori de zi aș vrea să mă trezesc
Să spun că am avut un vis urât
Dar nu pot să adorm și plâng
Căci mâine o voi lua de la-nceput.
CAD FRUNZE
Cad frunze una, câte una
se desprind din ram,
aș vrea să spun
că este toamnă,
și de-aia ramuri
bat în geam.
Da, este toamna
îmi spune peisajul.
Da, este toamnă
îmi spun și eu.
Ei si….
au mai trecut atâtea toamne,
și –s anii tot mai grei.
Am mei, ai tăi, ai tuturor
aș spune… tot privind în jur.
Dar nu de toamnă ma feresc,
și nu de ani mă poticnesc.
De voi, de oamenii din jur,
sunteți din ce în ce mai triști
cu sufletele goale,
nu știți să mai iubiți nimic,
nici măcar o floare.
Nu vă mai bucura nimic,
și alergați întruna.
De-i primăvară, vară, toamnă
și iarna de ar fi,
nu va opriți din a goni.
Nu va uitați în jur la iarba verde,
nici păsărelele nu le-ascultați,
nici frunza care pică,
în seamă n-o băgați.
Și iarna vine …pe neașteptate
ultima iarna a-vieții peste voi,
și-atunci, dar obosiți de toate,
ați vrea să vină, primăvara înapoi.
TRĂIEȘTE VIAȚA
Trăiește-ți copile viața cum vrei,
e mult prea scurtă, nu face doi lei.
Păstrează în tine: iubirea, credința
nu sta pe gânduri, ascultă-ți dorința!
Sădește în suflet tot ce-i frumos
du-te în lume fii inimos!
Culege doar fructe ce-npârg ele au dat
admiră frumusețea din pomu’-ncarcat.
De va fi greu de tine, tu capul nu pleca.
Privirea drept în fata tu drumu’ ai cauta.
De obosit ți-e trupul tu șezi și te odină.
De sufletul ți-e slab,
tu să îți ceri lumina.
Să știi c-am fost și eu odată
ca tine mic, și apoi deodată…
Îmi pare că m-am transformat
într-un adult.
Și nu îmi place… căci viața trece,
și nu se mai întoarce.
Și nu peste mult timp vei fi și tu ca mine
și rău îți va părea,
că nu ai luat din viață
tot ce se putea.
–––––––––––
Aura-Nicoleta LUPȘESCU
Timișoara
Decembrie 2020