CU GÂNDUL MINȚII
Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,
Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,
Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată
Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.
Azi, pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,
Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,
Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate
Când și-a noastră lume mică, gârbovită va apune.
Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,
Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,
Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul
Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.
Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele
Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,
Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele
Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.
Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,
Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,
Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,
Și cândva acol ne-om face, alte cuiburi de trăit.
*
Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,
Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,
Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită
Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.
ÎN CER ȘI PE PĂMÂNT
Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării
Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,
Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii
Să se-oglindească-noapte, în adâncimea mării.
Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează
Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,
Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase
Și-namorați o noapte, iubirea steie trează.
Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând
Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,
Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri
Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.
*
Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,
Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești
Se-ntrec în licărire cu astrele cerești
Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.
COMORILE DE SUFLET
Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită
De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,
O văd pe Buna noastră pe prispă, ostenită
De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.
E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit
În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,
Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,
C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.
Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime
Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,
Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine
Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.
În sat, din cât e neamul, s-au mai rărit în vreme
Și lângă ei Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,
Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne
Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.
A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie
Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,
Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie
Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.
Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,
Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,
Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare
Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.
*
Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori
Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,
Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători
O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.
Învețe-mi o poveste, o datină străbună,
Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,
Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,
Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.
O nuntă cum se face, cu chemători și joc,
Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,
De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,
Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.
Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți
Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,
Așa-i de trebuință să facem astăzi toți
Ca să păstrăm vecia și de acun nainte
**
Atunci se strică neamul, când trece în uitare
Comoara lui de suflet ce-a adunat-o-n timp,
Lăsați mai steie-mi încă pe lunga lui cărare
În scurgerea de vreme, rotită-n anotimp
VIS DE VARĂ
Prin păduri cu mură coaptă, prin cărări cu dulci frăguțe,
Prin pomiștile din dealuri și prin margine de sat,
Vântul trece ca o șoaptă, scuturând în nopți steluțe
Din adâncul fără margini, peste lume răsturnat.
Ca o aripă de înger, liniștea apoi coboară
Adormindu-mi lumea toată într-o dulce-nfiorare,
Cu himere tremurânde locul tot se împresoară,
Încâlcindu-ți visul nopții, ca-nierbata cea cărare.
Clipa visului de noapte ca o umbră se petrece
Tot stârindu-ne dorințe, tăinuite de cea lume
Și așa, în crucea nopții, din viața noastră trece
O frântură de vecie, cu nălucile-i nebune.
Ici te văz copilă dragă în ăst Rai de frumusețe
Cum mă-mbii cu-a tale buze din voite-mbrățișări,
Până când, înrourate, zorile ne dau binețe
Și lăsăm pe mâine noapte, alte vrute desfătări.
Ține Doamne visul nostru în a gândului ispită
Să-ndulcească umbra nopții peste lume revărsată,
Mai așa ne-nfioreze veșnicia de-o clipită
Ce-n lumina dimineții se destramă, deșirată.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
August 2020