Melodioasă,
și-atât de frumoasă..
La mine, acasă,
împărăteasă,
de viță aleasă..
Și, naturală,
ca o petală,
ce-ți mângâie buza,
și, verde ca frunza..
Încântătoare
în gânduri amare..
Și-n bucurie,
altiță și ie..
Izvor de cuvinte,
de simțăminte,
Atât de cuminte..
Și, înțeleaptă,
mai urcă o treaptă
și te așteaptă..
Provocatoare,
arsă de soare,
strălucitoare..
Ca o mireasă,
de prețioasă,
floare de suflet,
bocet și zâmbet,
Îmbujorată,
ca orice fată,
Surprinzătoare,
ca o mirare,
Însuflețește,
tot ce vorbește
iar în tăcere,
tot curge miere..
Identitate,
ceasul ce bate,
eternitate..
Muzică fină,
la mine-n grădină,
zumzet de-albine,
la ea să se-nchine,
și mic și mare..
Dulce chemare ..
Inima mea,
cu sufletu-n ea,
susur, izvor,
bucium cu dor..
Sfântă comoară,
cu nume de țară..
Nu ți se pare?
Nu ți se pare că-s prea multe riduri?
A-ncărunțit iubirea între ziduri,
Și zilele s-au transformat în ani,
Iar dealurile, toate, în vulcani!
Nu ți se pare că-s prea multe pânze?
A înghețat și zâmbetul pe buze,
Și-n sufletele ninse de tăceri,
Se cuibăresc neliniști și dureri!
Nu ți se pare că în părul tău,
Ți s-au albit parerile de rău,
Iar un cuvânt ce se transformă-n versuri,
Ajunge-n zbor în mii de universuri?
Să nu te sperii, toate sunt schimbări,
Să poți răspunde tu la întrebări,
Însă, există și ceva in tine,
Care rămâne, când șuvoiul vine!
Și dacă-ți vor părea cam ofilite,
Mai multe pagini, sau, încremenite,
Și de te-îndrepți spre porți închise, poate,
Îți va șopti, nu te opri și bate!
Iar m-a prins iarna…
Iar m-a prins iarna cu ușile deschise,
Și fulgi moi și grei mi-au trecut peste prag,
Am simțit zborul lor ostenit și pribeag,
Deși, prea departe, plecasem prin vise..
S-au așezat într-un colț, sperând să apar,
Dar visul meu ajunsese în mugur,
Și-a plesnit nefiresc de banal, însă, sigur,
In eroare de timp, într-un timp literar..
Și-au albit casa mea, alb atât de frumos,
Iar in vis le simțeam aripi frânte de dor,
Și-am simțit că mă prinde în vis un fior,
Căci durea tare rău acest zbor grațios!
O durere prea mare, să nu mă trezesc,
Și să-mi văd a mea casă albită de tot,
Mă ridic în genunchi, printre fulgi îmi fac loc,
Ca să scriu două rânduri, să mă încălzesc!
Iubire
Aripă de fluture,
gata să se scuture,
pe petala unei flori,
numai dimineața-n zori…
Un surâs în colțul gurii,
iarba verde a pădurii,
și atingerea ușoară,
a iernii, de primăvară!
Valul sălbatic și crud,
sărutând un mal abrupt,
puful fin de păpădie,
punctișoarele pe iie,
Pleoapa, ochiul, atingând,
pe o margine de gând,
floarea albă de salcâm,
căzută din alt tărâm,
Furtuna de primăvară,
ploile, în prag de seară,
revărsate în culori
sub un liliac cu flori..
Mângâierea unui râu
bobul în spicul de grâu,
a toamnei fină dulceață,
și câmpia cu verdeață,
O seară lungă de iarnă,
norul care vrea să cearnă,
peste ale mele tâmple,
ca totul să se întâmple…
Aripa lui Dumnezeu
dată sufletului meu!
Îmi spuse nucul…
Ascultă vântul,
îmi spuse nucul,
vine să-mi mângâie trupul,
la fel de bine,
cred că mă bate,
că-s plânse crengile, toate!
Uite și-un soare,
sus pe coline,
nu știu ce are cu mine,
mă încălzește, parcă, prea tare,
și-abia mă mai țin pe picioare!
Mai este și-un om,
pare bonom,
mă crede puternic, voinic,
și, dacă eu, nu zic nimic,
ar vrea să rezist și la frig!
Sunt prea bătrân,
ție îți spun,
că eu sunt ca toti bătrânii,
ba-mi este frig,
ba-mi este cald,
ba, mă opun rațiunii…
———————————–
Marilena Ion CRISTEA
Ploiești
Februarie 2020